”Şi eu”, ultimul film al regizorului rus Alexei Balabanov, e prima mea recomandare necondiţionată la TIFF anul acesta. Iar dacă titlul articolului vi se pare cuminte, să ştiţi

că filmul nu-i deloc ”odihnitor”.

"Şi eu vreau fericire" e replica repetată obsesiv de toţi eroii peliculei, fie că avem de-a face cu un soi de vagabond care cântă la chitară, de un poliţist desprins parcă din filmele americane, care se laudă cu crimele lui, de un alcoolic "răpit" de la clinica de dezintoxicare ori de o curvă ce-şi întreţine mama "dând din fund". Aceştia, plus tatăl ramolit al beţivanului sunt "călătorii" care străbat şoselele Rusiei în căutarea Turnului Fericirii, aflat undeva în mijlocul unui pustiu îngheţat după o explozie nucleară.

E uşor de făcut un rezumatul sec al acestui film cinic şi tulburător, însă farmecul său stă în detalii care mixează două universuri. Între scena în care poliţistul împuşcă vreo trei tipi, într-o dimineaţă neguroasă, şi baia de aburi unde două dintre personaje pun la cale călătoria, între jeepul de ultimă generaţie cu care se călătoreşte şi bisericile ruinate de pe drum, între pioşenia vagabondului ce aprinde lumânări şi ţinuta cazon-pravoslavnică a militarilor ce păzesc pustiul se creează invizibile fire ce unesc acest două universuri, ducând cu gândul la acea Rusie profundă celebrată de scriitorii pan-slavişti sau de filmele lui Tarkovski. Anecdote despre "aventuri alcoolice" sau istorisiri ale unor crime "în joacă" şi glume porcoase alternează cu referiri grave la Turnul Fericirii şi teorii convinse despre misterul lumii din trecut, ai cărei urmaşi "retardaţi" suntem noi. La "Şi eu" râzi cu gura până la urechi şi taci sfios, ca şi când ţi-ar fi ruşine că ţi-au ghicit alţii sentimentele.

Nu duce lipsă filmul lui Balabanov nici de secvenţe disperat-empatice, care-ţi fac pielea de găină, ori de altele extrem-p