Nimic, dar absolut nimic, vă rog să mă credeţi, în discursul nostru cultural, cât mai e şi încă se poate cuantifica, susceptibil de o minimă contiguitate cu aspra dicţiune de rechizitoriu a Iluziilor literaturii române şi ce bine ne-ar fi făcut o eventuală contaminare simpatetică!

Mai întâi, o mică măsură de precauţie, poate superfluă. Sunt un mare nostalgic al „podurilor de flori”: când mi se acrea de tranziţie, de cupoane („valuta” noastră dintre ruble şi lei), când nu mai puteam suporta atmosfera de promiscuitate şi sunetul de insecte fojgăitoare printre hârtii, produs de mahării noştri locali sau centrali, treceam una-două Prutul. Era, comparativ cu interminabilele ritualuri birocratice de azi (cu ştaif european, bineînţeles), aproape o joacă de copii. „Sfatul ţării”, al cărui „corespondent pe teren” (aşa suna funcţia) eram, mă înzestrase cu un fel de paşaport simili-diplomatic – veritabilă „baghetă magică”, care transforma odioasa – totuşi! – procedură a controlului vamal într-un cod rulant de bune maniere. Poate şi pentru că, în contrast – flagrant! – cu restul călătorilor, plini până la subsuori, pe dedesubt, de baxuri şi ce mai era pe atunci vandabil, nu aveam asupra mea proverbialele ţigări, chit că în epoca aceea fumam ca turcul; iar la cale întoarsă, prelungind cumva contrastul, căram cu mine cărţi şi bomboane, primele, evident, pentru mine, celelalte, pentru copii mei, foarte mici pe atunci. Aşa mi-am încropit o bibliotecă, har tarabelor şi anticariatelor. Era, vreau să spun, un mod particular (şi sigur empiric) de a te pune la curent cu ediţiile, cu apariţiile recente, difuzarea cărţii româneşti prin părţile noastre fiind şi astăzi, din cauze, acum, apăsat pecuniare, o mare şi tristă problemă.

Acest ocol digresiv pentru a spune că o carte apărută la Bucureşti sau Iaşi (fără a mai prezuma, colea, Gallimard-ul!) ne vine pe mese printr-un haz