La TIFF e bine să ajungi cu cîteva zile mai tîrziu dacă ai prieteni de încredere care au venit la Cluj de vineri, au văzut cel puţin 10 filme şi-ţi pot spune ce să eviţi cu graţie şi ce să nu ratezi chiar dacă e proiecţie în aer liber şi plouă torenţial.
La TIFF, e bine să vii chiar de vineri, ca să le poţi spune prietenilor care ajung luni, cu un aer plin de entuziasm şi încîntare: „Nu mă interesează ce faceţi în rest, dar trebuie neapărat să vedeţi Thy Womb al lui Mendoza. Neapărat.”
După 9 ani de festival, pot formula axiome care se contrazic, pot argumenta teorii opuse, pentru că la TIFF se poate întîmpla orice, chiar şi să stai la coadă la îngheţată cu Wim Wenders şi nevastă-sa.
DE ACELASI AUTOR O familie de 420 de persoane 10 motive ca să-l vedeţi pe Avishai Cohen în concert Ajutor Adevărata poveste a Micului Prinţ La TIFF, lucrurile se leagă între ele mai bine ca în altă parte. De pildă, contează foarte mult care-i primul film pe care-l vezi într-o ediţie (el poate să dea tonul, să anunţe un festival bun sau un festival slab). E, de fapt, o mică superstiţie care face parte din panoplia de idiosincrazii ale unui veteran de TIFF. Anul trecut, am început cu 900 de zile, un documentar despre asediul Leningradului, cu supravieţuitori care vorbesc pentru prima dată despre trucajele memoriei, foame şi canibalism. După ce-am ieşit de la film, ne-am dus să dăm pe gît nişte whisky, deşi era de-abia 2 după-amiaza. Anul ăsta, am început cu un film grecesc, Băiatul care mînca hrană pentru păsări (r. Ektoras Lygizos, 2012), o istorie cu un băiat cu voce de contra-tenor care, nu se ştie de ce, rămîne fără bani şi ajunge să mănînce seminţe pentru păsări, zahăr şi propria spermă. Filmul, parabolă grea de înţelesuri despre nepăsarea ucigătoare a lumii în care trăim, pare făcut special ca să-ţi smulgă empatia, simpatia, compasiunea, dar cade în gol. Ca o
