Etnografii spun că pentru fiecare palmă de pământ românii au câte o legendă. Cu atât mai mult pentru locurile sau mai ales formele de relief ieşite din comun.
Marea majoritate a legendelor au fost uitate, înghiţite de oraşe şi de lumea modernă. Chiar şi în lumea satelor puţini oameni mai ştiu poveştile locurilor. Şi cei mai mulţi sunt bătrâni trecuţi de 80 de ani. Şi în judeţul Botoşani locurile abundă în legende. Doar câteva legate de voievozi şi de mândria locului :iazurile pline de peşte au mai rămas în cărţi sau aminitrea bătrânilor.
Oamenii au locuit ceea ce astăzi poartă numele de judeţul Botoşani, din timpuri imemoriale. Uneori dovezile arheologice duc şi către marile glaciaţiuni. Cele mai multe legende au rămas însă din perioada Evului Mediu şi sunt legate bineinţeles de personalitatea cea mai marcantă a Moldovei din aceea perioadă, voievodul Ştefan cel Mare. Cum una dintre cele mai mari mândrii ale Botoşaniului sunt iazurile, cel mai mare dintre acestea, iazul de la Dracşani, are si el o legendă pe măsură.
"Iazul ăsta, Ştefan cel Mare l-a făcut, adică în timpul lui s-o făcut, eu aşa ştiu. Şi parcă s-au şi omorât oameni pentru iazul ăsta", îşi aminteşte din poveştile auzite în copilărie moş Deleanu.
De altfel legenda iazului mai poate fi găsită doar într-o carte din anul 1914, scrisă de folcloristul dorohoian Dumitru Furtună.
În lucrarea "Cuvinte Scumpe", dorohoianul scrie că într-adevăr iazul de la Dracşani era unul domnesc şi că pe acesta se plimba Ştefan cel Mare cu barca. Până însă să stăpânească furia apelor legenda spune că voievodul a trebuit să facă şi sacrificiu uman. Pentru a stăvili furia apelor, spune folcloristul, Ştefan cel Mare "l-a iezit cu lână" şi a sacrificat în vâltoarea apelor un ţigan şi un cocoş. Generaţiile anterioare de răzeşi din jurul Dracşaniului spuneau că ziua când este frumos
