Desfiinţarea parcului Gezi şi înlocuirea lui cu un mall, din ordinul premierului Erdogan, a fost fitilul de la bomba turcă.
În România, spre exemplu, Oltchimul e pe punctul de a se desfiinţa. Conducerea combinatului a anunţat că va da 1.000 de oameni afară. Ce s-a întâmplat? S-au bătut între ei care să fie cei 1.000 şi, în final, 60% din lucrători s-au cerut afară pentru salariile compensatorii!
Pozele cu buldozerele gata de atac în faţa parcului Gezi au circulat rapid pe Facebook şi dintr-o mână de protestatari ecologişti, turcii s-au strâns cu miile.
Şi la noi funcţionează Facebook-ul. Spre exemplu, suporterii Universităţii Craiova şi-au dat întâlnire la concertul lui Cristi Minculescu să fluture steaguri, să arate lumii întregi că Ştiinţa e numai una şi nu a murit. De trei ani nu au echipă. De fapt, de mult mai mulţi ani nu au, pentru că aparţine „urmaşilor, urmaşilor, urmaşilor“ unui anumit cetăţean.
Protestul ecologist de la Istanbul s-a transformat rapid într-unul politic, cerându-se demisia lui Erdogan. Premierul e acuzat că ţinteşte reislamizarea ţării, inclusiv prin legea antialcool adoptată recent de Parlament. Astfel, sute de mii de turci au ieşit în stradă, nu doar la Istanbul, ci şi la Ankara ori Izmir, unde nu există parcul Gezi. Au avut loc violente ciocniri cu poliţia.
Înainte de ’89, puhoaie de români strânşi laolaltă nu vedeai decât pe stadioane, de 23 august, cu pancarte. Acum se mai pot întâlni cu ocazia a două tipuri de evenimente. Unu: pupatul de moaşte! Şi aici, ca şi în Turcia zilelor noastre, iese cu scandal şi veritabil război cu reprezentanţii autorităţilor – jandarmii. Femei în vârstă, neapărat cu baticuri pe cap, se îmbrâncesc şi în numele credinţei reuşesc să rupă barajul făcut de forţele de ordine pentru a ajunge primele la pupat moaşte. Doi: la zilele vreunui oraş, când în meniu e Pepe, Velea şi un mic. Nu
