Scriam, lunea trecută, că s-au înmulţit cercurile economice de vârf, îndeosebi din America şi din Europa de Vest, care prezic sfârşitul PIB-ului. Şi totuşi, pe tabla de şah a economiei globale PIB-ul continuă să fie regina. Încă nu i s-a găsit un înlocuitor.

Zilnic, în farfuria fiecăruia ajung câteva felii de PIB. La unii mai multe, la alţii mai puţine. Dacă PIB-ul ţării ar fi mai mare, mai mari ar fi şi bucăţile din farfurii. Dar numai cantitatea contează? Aici e problema. În sistemul PIB-ului calitatea e greu de măsurat direct. Aşa că e deseori sfidată. Mii de companii se joacă de-a producţia, de-a managementul, de-a economia şi chiar dacă pun câte ceva în farfuriile noastre, nu au grijă şi de calitate, nu le interesează gustul feliilor de PIB pe care le produc.

Adevărul e că, în economia românească, interesul pentru lucrul bine făcut e o pasăre rară. Dar hulitul PIB, acolo unde producătorii sunt serioşi, poate fi un indicator de o extremă complexitate. Sigur, PIB-ul măsoară cantitatea de valoare adăugată anual de către producătorii de pâine, lapte, carne, avioane, vapoare, maşini-unelte, case, îmbrăcăminte, încălţăminte, servicii bancare, vânzări prin magazine, călătorii cu trenul, consultaţii medicale, absolut tot. Şi calitatea? Valoarea adăugată se întrupează şi din calitate, dar măsurătorile se fac indirect. Ca să fie înţeleasă mai bine legătura lucrului bine făcut cu construcţia şi combinaţiile PIB-ului, vă propun un exerciţiu sugestiv. Plecând de la un produs extrem de simplu: o ceaşcă de cafea. Imaginaţi-vă că aţi intrat cu un grup de prieteni, într-o cafenea renumită. Şi că beţi o cafea foarte bună. Sunteţi cu deosebire impresionat că nu vi se serveşte o cafea standard, fabricată de un aparat, ci una după „reţeta casei”. Îl întrebaţi pe patron ce Dumnezeu pune el în cafea că e atât de bună. Iar patronul răspunde zâmbind cu subînţeles: „Nim