Protocolul USL prevede ca membrii partidelor componente nu au dreptul sa exprime public opinii critice la adresa partenerilor de coalitie, acestea fiind considerate atacuri menite a slabi coeziunea aliantei. La prima vedere este corect. Membrii unei aliante politice sunt obligati sa faca tot ce le sta in putinta spre a-i intari unitatea de actiune. Criticile publice nu par compatibile cu o asemenea atitudine.

Ce inseamna, insa, „formatiune politica” si, pe cale de consecinta, ce inseamna „dezbatere interna”? Poate fi considerata ca atac din afara, critica adusa de un om politic partidului din care face parte, prin intermediul discursului public? Cu alte cuvinte, loialitatea fata de partid poate justifica limitarea libertati de expresie recunoscuta tuturor cetatenilor?

„Membrii de partid au dreptul sa isi exprime liber opiniile in cadru organizat. In acest scop ei pot recurge la critica si autocritica.” Acesta nu este un citat din Protocolul USL ci din Statutul PCR. Regulile evocate se completau cu principiile combatand „deviationismul” si „fractionismul”. In definitia, altminteri corecta, a unui hatru, cel dintai desemna situatia in care un membru de partid ramanea pe linia partidului chiar si dupa ce partidul o parasea (sic!). Cel de al doilea era pacatul cel mai grav cu putinta si el consta in alaturarea la un grup de opinie aflat in dezacord cu pozitia oficiala a partidului; de fapt, cu pozitia conducerii partidului. Unitatea de gandire si actiune, respectiv principiul unanimitatii, erau conditia tariei partidului. Un tip de partid care a dus la stagnarea evolutiei statului, cu care s-a identificat, spre a disparea peste noapte, odata cu prabusirea acestuia.

Trebuie sa ne ferim a reinvia asemenea idei si practici. Ele porneau de la conceptia ca partidul este o entitate abstracta care nu greseste niciodata si cu care membrii, inevitabil imperf