Zilele acestea, în Turcia, au loc proteste fără precedent. Mii de oameni au ieşit în stradă la Istanbul pentru a protesta împotriva distrugerii unuia dintre cele mai vechi parcuri: Parcul Gezi, pentru a face loc unui proiect imobiliar. Zile în şir oamenii au protestat cu pancarte şi, cel puţin pe moment, au blocat distrugerea parcului. Sursa: www.mariandusan.ro
Asta m-a făcut să mă întreb dacă este şi asta o reţetă pentru a schimba Bucureştiul? Proteste spontane acolo unde neregulile sunt strigătoare la cer. Bucureştenii care să protesteze pentru modernizarea zonelor unde nici până acum nu s-au construit drumuri şi canalizare şi unde se trăieşte ca în Evul Mediu. Şoferii bucureşteni să facă un protest spontan în faţa primăriei pentru felul în care arată şosele în Bucureşti: pline de gropi. Bicicliştii bucureşteni să se adune şi să protesteze împotriva eliminării pistelor de biciclete. Atunci când apar proiecte care mai taie din parcurile bucureştene, să se adune oamenii să le blocheze.
Am vorbit cu mulţi bucureşteni şi am auzit des un refren repetat: românul nu are vocaţia protestului. Alte naţii ştiu cum să îşi ceară drepturile: uitaţi-vă la spanioli, la greci sau acum la turci. Cred că o astfel de discuţie nu pune punctul pe „i”, pentru că nu oferă soluţii. Ce se întâmplă după proteste? Ce se schimbă în Bucureşti? Va arăta oraşul cum ne dorim? Nu.
Este un adevăr pe care nu mă feresc să îl spun: protestele nu sunt leac pentru incompetenţă şi lipsă de perspectivă. Şi dau câteva exemple: problema câinilor vagabonzi sau zecile lucrările de infrastructură începute şi blocate din lipsă de bani. Împotriva a ce protestezi: a câinilor, a primarului care din lipsă de soluţii, apelează la amenzi lipsite de sens? Şi ce rezolvi în acest caz? Unde nu există viziune şi spirit managerial, protestele nu sunt o soluţie.
Ceea ce îi lipseşte Bucureştiului nu sunt o
