Mulţi au auzit această invitaţie în cele două decenii de Jurnalul Naţional. Şi cu sutele, la un moment dat, s-au înghesuit cu sau fără talent. Au călătorit cu sau fără bilet. Spre o vamă. Unii şi-au dat seama că le lipseşte ceva şi după câteva poticniri în halte obscure, şi stres de mers cu naşul, au coborât. Alţii aveau de la mama lor biletul cel mare, preţios, împovărat de talent din acela rar, nedobândit la şcoli înalte. Şi au mers mai departe. Cum spuneam, către un ţinut special, ca o Vamă Veche. La început romantică, salbatică, plină de tinereţe, de vise, de entuziasm. Eram acei nebuni frumoşi ai presei româneşti, bucuroşi la miez de noapte pentru că am făcut reportaje cu risipă de comparaţii şi metafore inspirate, anchete meseriaşe, schimb de vorbe iscoditoare şi inteligente, în interviuri adevărate. Eram mândri de a scrie la ziarul numărul unu. La ziarul vertical. Am poftit şi eu în unul dintre aceste vagoane, unul de lux, departamentul de sănătate. Am scris despre boli şi leacuri, pacienţi aflaţi pe muchia de cuţit a vieţii, medicamente şi medici care nu se consideră zei chiar dacă salvează vieţi, despre spitale, farmacii, congrese. Despre criza şi haosul fără sfârşit din sistemul sanitar. Am scris despre tumori gigantice extirpate cu succes şi despre reconstrucţii artistice de organe. Despre virusuri şi bacterii rezistente la tratamente. Despre cancer am scris fără număr. Pentru că e o boala diavolească ce mi-a împuţinat familia şi care i-a lovit pe câţiva dintre colegii noştri.

Au trecut aşa decenii. De muncă disperată de luni până luni. Acasă şi la redacţie.

Cu toţii eram orbiţi de succes şi nu ne-am dat seama că lumea se suceşte. Că Vama Veche se maturizează şi îşi pierde treptat inocenţa. Întocmai ca Jurnalul Naţional. Că tinerii vin pe lume cu netul şi habar n-au de plăcerea de a răsfoi ziarul sau cartea. Că şi părinţii lor s-au lenevit