„N-am greşit niciodată în viaţă. O dată am crezut că greşisem, dar m-am înşelat.” Alexandru Tudor depăşeşte până şi acest nivel de performanţă. El chiar nu greşeşte. Sau cel puţin nu concepe c-ar putea s-o facă. Eroarea şi Tudor sunt paralele ca şinele de cale ferată. Pecetea lui Tudor e conştiinţa infailibilităţii. Puţini sunt oameni pe care nu-i străbate niciun dubiu faţă de propria prestaţie, care nu se văd niciodată altfel decât turnaţi în calapodul perfecţiunii. Alexandru Tudor se numără printre ei şi consacră, cu fiecare apariţie, o subspecie aşezată la răspântia dintre tristeţe şi ridicol: arbitrul narcisist. Există arbitri corupţi, arbitri slabi şi arbitri resentimentari. Alexandru Tudor nu face parte din niciuna dintre categoriile acestea. El locuieşte singur în categoria lui şi are doar aparent grija meciului pe care trebuie să-l arbitreze. În realitate, priorităţile lui sunt altele şi se leagă de propria persoană.

Ca orice om amorezat de sine, Alexandru Tudor transformă tot ce mişcă în jur în decor sau pretext. Meciul, publicul, mingea şi tot ce se întâmplă în fotbal au un singur scop: aşezarea în prim-plan a iubitorului de sine, explozia fuduliei lui panoramice. Când îl vezi pe Tudor, ai impresia că fotbalul însuşi a fost inventat pentru a permite omenirii accesul la minunăţia cu fluier, barbă, ochi pătrunzători şi zâmbet cu baterii. Cu fiecare gest, acest cocktail de Andrii Popa, Robocop, Tudor Vladimirescu şi Saint-Just confirmă că principalul lui interlocutor e oglinda. Prezenţa publică a lui Alexandru Tudor e rodul unei autostudieri îndelungate şi admirative. Personajul care-i trezeşte cea mai fierbinte preţuire e cel pe care-l vede în fiecare dimineaţă când se spală pe ochi. Alexandru Macedon, Carol cel Mare, Einstein, Bach, Shakespeare şi Michelangelo sunt, prin comparaţie, nişte vietăţi firave, compuse în procent de nouăzeci de la