De-a lungul anilor de după mult-hulita revoluţie, autorităţile statului român s-au dovedit campioane absolute în nou-înfiinţatul „sport” de a distruge tot ce mai avea bun această ţară, pe diverse ramuri de activitate.
Astfel, rând pe rând, am rămas fără principalele industrii care confereau României calitatea de exportator de frunte a Europei. Am vândut totul pe nimic şi am rămas fără ţiţei, fără ciment, fără aur, fără argint, fără cărbuni, ape termale şi minerale, şi lista poate continua la infinit. Am rămas, cu alte cuvinte, fără nimic!
Aşa-zisul slogan „Nu ne vindem ţara!” s-a transformat, cu timpul, într-o realitate diametral opusă, fapt ce ne-a dus în situaţia actuală în care suntem fără rezervele strategice, fără bogăţiile pământului şi fără nici o putere de reacţie.
În numele unei democraţii balcanice prost-înţelese, am stat cu capul plecat în faţa „împărăţiilor” europene şi am distrus tot ce s-a făcut bine înainte de 1989. Am distrus toată economia, am sărăcit agricultura şi am înstrăinat contra iluzii bunuri care ne puteau asigura PIB-ul pe zeci de ani de acum încolo. Nu a făcut excepţie nici turismul, domeniu care se zbate în prezent într-o pauperitate neverosimilă.
Nu vreau să mă refer în această declaraţie politică nici la Mamaia, nici la Sinaia, care, după cum românii ştiu, nu mai sunt nici ele ce-au fost odinioară, în ciuda eforturilor moderniste şi investiţionale făcute.
Vreau să atrag atenţia asupra situaţiei în care a ajuns staţiunea Lacu Sărat, cândva o perlă a turismului balnear din Brăila, Muntenia şi România, situată în comuna Chişcani.
Inceputurile staţiunii, ridicate pe malul lacului sărat care îi dă numele, datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, primele impresii fiind descrise de scriitorul Alexandru Vlahuţă în prestigioasa revistă „România Pitorească”.
@N
