Trebuie sa nu fii deloc dus pe la biserica politichiei ca sa nu observi criza subterana in care a intrat de ceva vreme cel de al doilea partid al coalitiei de guvernare, PNL.
Si asta in pofida ifoselor de prezidentiabil ale lui Crin Antonescu, a portofoliilor guvernamentale, a functiilor si sinecurilor generos remunerate din aparatul de stat de care beneficiaza corifeii si activistii sai, a contractelor cu dedicatie si a tuturor beneficiilor dulci ale guvernarii, in general.
Scurta istorie a asocierii cu PSD, sub stindardul falnic al alcatuirii care poarta numele USL, a fost un sir neintrerupt de afronturi si deposedari ale PNL de ceea ce credea ca i se cuvine, adica de 50% din puterea reala dobandita in urma alegerilor.
Printre ele amputarea atributiilor ministerelor adjudecate de liberali, crearea de dublete ale acestor ministere, atribuirea preferentiala a posturilor in aparatul de stat, in deconcentrate in favoarea PSD etc., operatiuni complexe si insidioase care au delimitat rolul PNL ca ruda mai saraca a unei guvernari subordonate principiilor si vointei partidului conducator.
Dar bomboana de pe coliva sperantelor liberale a fost asa-numita coabitare, adica acordul, nici macar tacit, al premierului Ponta cu inamicul public de odinioara, Traian Basescu, facut fara acordul, ba chiar in raspar cu vointa PNL si mai ales cu aspiratiile presante ale presedintelui sau de a accede cat mai repede (si mai sigur) la ravnitul fotoliu de sef al statului.
De aici incolo scandalurile, ironiile, atacurile subterane si frontale, crizele ciclice au devenit marci ale relatiei interpartinice si interpersonale dintre cele doua entitati, pana aproape de iminenta ruptura. O ruptura care pentru cei mai multi observatori si comentatori nu e decat o problema de timp. Pentru ca este aproape logic ca PSD sa nu accepte in cele din
