În Turcia, unde mişcarea de contestaţie se amplifică, furia şi indignarea manifestanţilor par să fie focalizate în primul rând asupra premierului Erdogan, devenit o încarnare a autoritarismului. Piaţa Taksim de la Istanbul a devenit deja simbolul unei mobilizǎri despre care unii comentatori consideră că are mult mai multe elemente în comun cu revolta din 1968 din Franţa şi cu recenta mişcare a “indignaţilor” din Europa, decât cu primăvara arabă.

În nici un caz nu poate fi comparat premierul Erdogan, chiar aşa rupt de realitate cum este şi extrem de dispreţuitor faţǎ de manifestanţi, cu fostul preşedinte tunisian, Ben Ali sau cu fostul preşedinte egiptean, Hosni Mubarak. Turcia rămâne o democraţie, deşi imperfectǎ şi marcatǎ de problema kurdǎ, ca sǎ nu mai vorbim de tentaţia islamizǎrii statului. Iatǎ motivul pentru care actuala mişcare de contestaţie poate fi comparatǎ cu ceea ce s-a întâmplat în 1968 în Franţa, când tineretul denunţa paternalismul puterii, dar şi o formă de capitalism care ducea la o anumită dezumanizare. Si în Turcia, prin faptul că a vrut să protejeze arborii unui parc, populaţia şi-a exprimat exasperarea în faţa unei forme agresive de ultraliberalism.

De fapt, alianţa islamiştilor aşa-zis moderaţi cu lumea afaceriştilor fără scrupule a devenit insuportabilă. Insuportabilă este însă şi aroganţa premierului, care arborând numǎrul de voturi exprimate în favoarea sa, crede că totul îi este permis. Inclusiv modificarea Constituţiei, astfel încât să poată introduce un regim prezidenţial pe măsura sa şi să poată deveni preşedinte, ceea ce i-ar asigura rolul de şef suprem până în 2023.

Iatǎ de ce turcii sunt în acelaşi timp dezgustaţi, indignaţi, dar şi neliniştiţi. Dezgustaţi din cauza turnurii pe care a luat-o politica unui partid care a câştigat totuşi în mod democratic, de trei ori la rând, alegerile. Tineretul turc este însă