Teii sunt, fără îndoială, brandul Copoului. Şi chiar al Iaşului, la o adică. Parfumul îmbătător de tei, pe final de mai, este pentru ieşeni, sau pentru cei care au bătut Copoul în studenţie, la fel ca madlenele pentru Proust.
Aş fi urcat de infinite ori Copoul, din Fundaţie până-n Agronomie, doar de dragul miresmei teilor. Doar să-mi rămână în nas parfumul acela liniştitor şi să-l respir până dimineaţă, în patul camerei de cămin.
Mirosul teilor îmi aduce aminte de acei boemi care se adunau să cânte la chitară în serile călduţe de sesiune, „la Balenă“, în complexul studenţesc de lângă Universitate. Îmi aduce aminte de toate iubirile împlinite şi neîmplinite, îmi aduce aminte cum e să urci Copoul desculţ. Oriunde mă aflu şi simt parfumul de tei, invariabil mi se face dor de Iaşi.
Mă gândesc acum, de când a început marea cruciadă împotriva teilor din Iaşi, cât de absurd ar fi Copoul fără uriaşii copaci parfumaţi. Cum ar arăta dacă în locul lor ar apărea piticii salcâmi japonezi sau, cine ştie, poate chiar palmieri? Sau mai ştiu eu ce idei trăsnite i-or mai trece prin cap domnului primar Gheorghe Nichita, consiliat, evident, de un peisagist sau de un specialist în dendrologie.
Cât de absurde ar părea amintirile noastre! Cum să te gândeşti la Copou fără să spui tei? Un coşmar.
Înţeleg că teii ăştia eclipsează valoarea unor monumente. Aşa au explicat autorităţile, în primă fază, „masacrul“ de pe Ştefan cel Mare. Pe urmă s-au răzgândit. De fapt, teii erau uscaţi. Păi, domnule primar, dacă erau uscaţi şi n-aţi avut încotro, de ce n-aţi plantat tot tei în locul lor?
Astăzi (miercuri, 5 iunie), fix de Ziua Mondială a Mediului, au fost hăcuiţi şi teii din Copou. Mai exact, de pe Lascăr Catargi, o stradă liniştită, cu umbră în zilele încinse de vară. Directorul de Servicii Publice din cadrul Primăriei Iaşi, d
