„În viaţă”, filmul unui dramaturg rus jucat şi în România, poate fi considerat unul din filmele-şoc de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) 2013. Prezentând un univers de o absurdă violenţă, pelicula lui Vasili Sigarev este o radiografie crudă a „vieţii la limită”.

Nu-i uşor să vezi „În viaţă". Poate să ţi se pară strident de violent, „urât", făcut anume să-ţi arate numai partea hidoasă a vieţii. Pentru că vorbeşte de ură, de violenţă, de moarte. Pentru că urmele compasiunii se pierd în singurătatea adâncă a eroilor. Pentru că nu-ţi lasă nici o şansă să-ţi imaginezi un „happy end". Filmul întretaie trei poveşti care n-au legătură una cu alta, ci sunt ca nişte ocheade în viaţa unor anonimi. Mama dezmeticită din alcoolism, care-şi aşteaptă, cu casa dereticată, fetiţele înapoi, tânărul cuplu de îndrăgostiţi care se căsătoresc ori băiatul visător, bruscat mereu de mama sa sunt nişte victime sigure ale marii jungle sociale, ale sistemului care nu iartă nici o ezitare, care nu te lasă să slăbeşti ritmul, să fii altfel decât ceilalţi. Şi de aici se nasc traumele, păcatele, dar şi izbăvirile prin suferinţă. Mama nu poate accepta moartea accidentală a fiicelor sale şi face un gest teribil, dar atât de emoţionant, de dragoste şi ispăşire maternă: le dezgroapă şi le îngrijeşte, se „împacă" cu ele. Copilul traumatizat îşi va găsi liniştea abia după ce-şi va obliga mama să-i înţeleagă durerea, fugind de acasă ca pentru a-şi găsi tatăl mort. Tânăra soţie îşi va prelungi dialogul imaginar cu iubitul ei, ucis în bătaie într-un tren, alunecând poate într-o linişte a nebuniei... Ca să se ajungă însă la aceste „soluţii", se suferă. „În viaţă" are o tentă hiper-realistă, dar pare uneori un fel de ficţiune, un coşmar, pentru că e greu de crezut că lucruri atât de atroce se petrec în realitate. Deşi buletinele de ştiri TV seamănă adesea cu intriga din film. @