Cuprinsă de frenezia atingerii obiectivului stabilit de conducătorii majorităţii parlamentare actuale, Comisia de revizuire de la parlament, ni se spune, lucrează cu energie nedomolită. Sfidând oboseala, dând dovadă de un devotament emoţionant faţă de patrie, aleşii noştri adoptă amendament după amendament, pregătind noua temelie a libertăţilor noastre. Şi cum transparenţa este cheia de boltă a eşafodajului politic, cetăţenii vor afla detaliile concrete legate de conţinutul constituţiei abia în clipa în care vor fi chemaţi să voteze. În contextul unui prag la referendum scăzut oportun, ratificarea revizuirii devine o datorie civică.

Ca şi în alte ocazii, partidele politice parlamentare, din opoziţie sau de la putere, îşi probează disponibilitatea lor de a ignora, deliberat, în numele suveranităţii, naţiunea la a cărei reprezentare contribuie. După ce procedura de consultare (formală) încredinţată Forumului Constituţional a fost finalizată, politicienii procedează la încununarea unei opere despre care suntem informaţi că va conduce la sporirea gradului de democratism. În absenţa unui proces de reflecţie, în absenţa unei raportări la valorile ce urmează a fi incorporate, opera de amendare a legii fundamentale stă sub dublul semn al improvizaţiei şi al personalizării soluţiilor juridice.

Există, oare, în România anului 2013 un moment constituţional care să justifice această precipitare înspre revizuire? Întrebarea este, evident, una retorică. Discuţiile în marginea constituţiei, ni se comunică de către noii părinţi fondatori, vizează eliminarea tensiunilor intra-executive, inaugurând o pace politică de durată: în loc de “ preşedinte”, “ şef de stat”. Confuzia dintre modelele de regim politic, dintre tipurile de preşedinţie este vizibilă şi ea traduce gradul de amatorism şi de patimă introdus în ecuaţia revizuirii , astăzi.

Între vara lui 2012 şi