Dacă rogi un moroşan să-ţi cânte, o să-ţi arunce o căutătură cătrănită: “D-apoi, se zice că omul «cântă» când boceşte la mort!”, ne lămureşte o femeie cu fustă înflorată şi cămaşă albă, cu broderie spartă şi mâneci rotunjite (semn că de multă vreme e femeie aşezată la casa ei; “fetele de măritat au broderie în colţuri, să le deosebească repede feciorii...”). “La ce-i zice la ’mnevoastră «cântec», la noi îi «horă». Dumnealor, Petreuşii (face pluralul ca la un substantiv comun, de-acum), horesc, nu cântă...”.

În şura din crucea satului Sârbi din Budeştii Maramureşului, “Petreuşii” cântă la ceteră şi zongoră cu-atâta foc, de saltă fetele şi ficiorii în dans şi nu se mai opresc. Ne strecurăm printre copiii agăţaţi de uluci şi aruncăm şi noi o privire, spre “ăi cu horele”... Sunt Ştefan Petreuş şi fiu-său, Andrei, dar oamenii, pe-aici – ca şi prin alte ţări – tot “fraţii Petreuş” le spun, ca acum aproape o jumătate de secol, când au dat drumul “horelor” în lume. Bună de gură, femeia asta (care se ruşinează, totuşi, să ne spună cum o cheamă) ne ia la-ntrebări: “’Mnevoastră, acolo, la Bucureşti, ştiţi cum or început Petreuşii...?” Şi ne desluşeşte, c-un zâmbet larg, toată povestea: cum într-o zi Ştefan şi fratele lui mai mic, Ion (Dumnezău să-l odihnească, drăguţu’) s-au coborât din pădure, de pe dealul Chelement, au mers în ograda părintească, au aruncat ţapina şi securea de pământ şi-au zis: “De-acu’, noi ne ducem să ne facem cântăreţi”. Era pe la jumătatea anilor ’60. Drept am zis, mâine-poimâine se face jumătatea de secol!

Cum i-au horit lui Eminescu, la Calgary

Pe “Petreuşi”, tată şi fiu, i-am abordat şi noi imediat ce-au încetat a hori. (Până să pregătim cele trebuincioase pentru interviu, un localnic s-a şi vârât între noi, întinzându-i celui mai vârstnic, lui Ştefan, o... sticlă de horincă, dar una specială, cu clop! Râde: “Uite-aşe