Pentru cei care nu s-au născut la sat am putea spune că Dumnezeu a fost mai puţin darnic cu ei vitregindu-i de cele mai frumoase amintiri pe care viaţa unui om le poartă în suflet până la moarte. Cine a citit cărţile scriitorului Ion Popa, din Roşia de Secaş sau nuvelele din “Urcan Bătrânul” ale lui Pavel Dan, a putut constata cu câtă băgăţie spirituală i-a hărăzit Dumnezeu pe cei care au avut şansa să-şi petreacă la ţară, dacă nu toată viaţa cel puţin anii copilăriei, ascultând la gura sobei, în serile lungi de iarmă, poveştile bunicilor despre ritualul naşteri şi al morţii, al nunţii şi botezului sau alte obiceiuri.

În Bucium-Muntari, sat de munte – din vârful căruia ai impresia că “poţi da mâna” cu Dumnezeu – în care viaţa majorităţii locuitorilor de altădată se identifica, în mare parte, cu aceea a Sofiei Danciu cunoscută din nuvela lui Agârbiceanu sub numele de Fefeleaga, acum, traiul oamenilor parcă începe să fie ca în vremurile de demult, dacă nu chiar şi mai rău. Căt despre existenţa acestui sat el se pierde în negura timpului iar îndeletnicirea oamenilor de aici – băişagul, în curând o amintire – a rămas aceeaşi de pe vremea agatârşilor, strămoşii dacilor, mari căutători şi iubitori ai podoabelor din aur.

Născuţi în aceste locuri şi înconjuraţi de minele de aur de la Rodu, Vâlcoi sau Roşia Montană, muntărenii, până nu demult, nu s-au depărtat de casă iar tradiţia mineritului alături de creşterea animalelor s-a transmis din tată în fiu astfel că, multă vreme acest sat a fost destul de populat.

Şcoala a cărui local se apropie de 100 de ani dacă nu chiar mai bine, dăinuie şi acum. Prin anii 40 funcţiona cu şapte clase şi cuprindea c.c.a. 120 de copii, şcoliţi de preotul satului şi soţia sa. În centrul satului, a acelor ani, alături de şcoală şi biserică exista şi un făgădău unde în zilele de sărbătoare se adunau oamenii alături de neveste