Dacă mai aveaţi vreo umbră de speranţă că veţi apuca ziua în care nu veţi mai fi nevoiţi să daţi şpagă la doctor ca să fiţi trataţi omeneşte în spitalele publice, uitaţi de asta. Nu vă dau acest sfat pentru că aş fi un pesimist convins în plină criză depresivă. Sfatul cu pricina vine după ce, week-end-ul care tocmai a trecut, am asistat la o mică dar cât se poate de oficială discuţie dintre ziarişti şi ministrul sănătăţii, despre şpaga din spitale.
Iar ce mi-au auzit urechile – şi aici mă refer la vorbele zburate din gura ministrului – m-a convins că sistemul românesc de sănătate nu o să se vindece de şpagă, cel puţin nu în timpul vieţilor noastre. Păi, să vă spun: când aude de şpagă prin spitalele „de stat”, prima reacţie a lui Eugen Nicolăescu este de-a dreptul remarcabilă: nimic nou sub soare, socoteşte ministrul. Iar pe măsură ce discuţia se adânceşte, devin tot mai profunde şi panseurile ministerialo-liberale cu privire la şpaga pe care o dăm de nevoie (eu unul de şpagă cu voie şi nu de nevoie n-am auzit) atunci când viaţa ne trimite la spital.
„În ceea ce priveşte şpaga din spitale, eu cred că şpaga în genere nu poate fi eradicată de mâine că vrem noi să o eradicăm. Ea trebuie să facă parte dintr-un program amplu şi complex, adică: creşterea salarizării medicilor şi asistenţilor, care trebuie să fie un lucru corect. Trebuie să-i dai omului, ca să poţi să-i ceri. Dacă un om primeşte o leafă decentă, atunci automat poţi să-i ceri potoleşte-te cu şpaga că s-ar putea să ai lucruri grele şi complicate la care trebuie să răspunzi. Până atunci e o complicitate între medic, asistent şi cetăţean” zice, candid şi optimist Nicolăescu.
Eu am înţeles din asta că autorităţile nu sunt capabile să-i determine pe unii să nu ai ceară şpagă ca să-şi facă meseria, decât dacă le dau bani mulţi. Şi în momentul ăla mi-am amintit de onor judecătorul Rebegea care, p