România pitorească e departe de a-şi fi epuizat resursele pentru umor fie el şi negru, uneori. Acum gura sobei se transformă în gura târgului, loc nu de depănat poveşti, ci de cules întâmplări, fie ele chiar groteşti uneori.
Am urcat în autobuz cu gândul că voi putea citi liniştită până la destinaţie. De aceea şi renunţasem la maşină, pe lângă gândul că nu voi fi nevoită să găsesc nici un loc de parcare şi nu va trebui să fac exerciţii la volan de ”să ne cunoaştem oraşul”.
Îmi deschid cartea. ”Creierul uman este o reţea”, citesc eu. ”Mirciulicăăă, hai nooo! E doar o poză de Facebook”, se miorlăie vecina de autobuz, numărând vreo 50 de anişori, cu un spate lat, strâns anormal de o bluză cu cel puţin 4 numere mai mici, gata-gata sa explodeze din strânsoare la cea mai mică respiraţie necalculată. ”Creierul nostru este capabil de ...” – ”Oriceee! Dar tu ştii, Mirciulică că mami e cuminte!”, se pisiceşte doamna.
”Să-l ia naiba pe Mirciulică şi problema lui existenţialo-dependentă de Facebook şi autobuzul meu”, ma gândesc. Ma strădui să mă adun la povestea reţelelor neuronale din creierul nostru şi a învăţăturii prin metoda arbore.
”Ştii şi tu că am fost cu toţii la partiu ăla şi Nina mi-o făcut poza şi o pus-o pe sait. Acuma io ce era să fac? Daa, sigur, doar ştii bine că ... doar ce puteam face?”, se piţigăia individa. Îmi stă pe limbă să-i explic că s-ar fi putut legăna de un copac, nişte reţele de crengi, ceva, doar-doar ajung şi eu să citesc pagina asta să pricep ceva din ea. Ei, aş! Tanti se apucă de urlat în gura mare despre Facebook, poze, cuminţenii, încurcături care mai de care mai fără logică, în care un aparat a făcut o poză şi tante ajunsese vedetă pe Facebook, iar amicul său, partener de-o petrecere şi cam atât, găsise momentul s-o uşchească, lăsând-o pe primadonă lamentată toată într-un autobuz care era martorul avent
