Îmi detest zilele de naştere. Şi nu acum, când poate ar fi explicabil având în vedere că prima cifră a vârstei mele nu mai e chiar atât de optimistă! Dintotdeauna, zilele mele de naştere mi-au indus un sentiment de nostalgie, de tristeţe ascunsă, mascată însă cu grijă pentru a nu le da peste cap euforia celor care se bucurau de trecerea anilor mei, din motive mai mult sau mai puţin binevoitoare!...
Iubesc însă zilele de naştere ale celor dragi. Aş cutreiera o planetă întreagă pentru a găsi darul care ştiu că l-ar face fericit pe sărbătoritul cu pricina. Aleg cu grijă cadourile, scriu din tot sufletul felicitările-anexă, nu fac niciodată nimic de complezenţă, fug precum dracul de tămâie de obiceiul ruşinos de a transfera către cineva drag cadouri ce mi-au fost făcute mie şi de care nu am nevoie. "Dar din dar se face rai" nu funcţionează în cazul oamenilor dragi mie!
În fiecare an însă, apropierea zilei mele de naştere îmi creează frisoane. Am încercat să mă analizez. De fapt, cred că detest despărţirile de orice fel: de oamenii apropiaţi, de locurile unde mi-a fost bine, de colectivele în care am respirat sănătos, chiar şi de lucrurile de care m-am ataşat. Îmi place, da, să am haine moderne, dar mă despart al naibii de greu de cele pe care, până mai deunăzi, le-am purtat cu atâta plăcere sau care îmi trezesc amintiri. M-am tot amăgit (zadarnic!): las’ că va creşte fata mea, le va purta ea. Sau: las’ că moda revine! Fata a crescut, dar cu alte gusturi, moda a revenit, dar hainele nu m-au mai încăput întotdeauna! La fel de greu îmi e, se pare, să mă despart de anii pe care-i las în urmă. Chiar şi de cei din vitrina cărora lăcrimează întâmplări triste, pe care mi-ar fi fost mult mai comod să le uit. Lăsând, deodată, 365 de zile în urmă, nu reuşesc să găsesc resurse pentru a mă bucura. Sigur că mă înduioşează gesturile frumoase ale celo
