Mulți se întreabă dacă protestele din Turcia din ultimele zile sunt un fel de „Occupy” otoman sau o „primăvară turcească”. Toată lumea știe însă că nu-i vorba de amărâtul ăla de parc pe care voiau să-l dărâme autoritățile ca să construiască un mall în forma unei barăci militare otomane – deh, există un Oprescu mic în toată lumea, se pare.

Situația, pe scurt, e cam așa: în ultimii 11 ani, Turcia a fost și este condusă de AKK (un titlu pompos – ceva cu „dreptate și dezvoltare”), un partid conservator islamic, și liderul său Erdoğan. Nu vă gândiți însă la Iran, că nu a impus nimeni sharia în Turcia (încă). Mai apropiat de ce înțeleg europenii prin conservatorism, Erdoğan a susținut dezvoltarea economică a Turciei, cuplată însă cu toate apelurile lacrimogene caracterstice acestor partide la familie, tradiție, patrie și religie. Spre deosebire de conservatorii europeni, corupția a înflorit cam ca la noi, iar Erdoğan a menținut un pumn adânc înfipt în gura presei. OK, poate mai puțin adânc decât predecesorii săi (militari și islamiști), dar un jurnalist tot poate să moară dacă se bagă unde nu-i fierbe oala. De-aia au și apelat protestatarii la Twitter, că la televizor nu-i dădea nici dracu.

Cu toate astea, s-au întâmplat și lucruri bune sub Erdoğan: dezvoltări de infrastructură cum nu a văzut România în 50 de ani (ăștia chiar au autostrăzi, gen!), eliberarea Turciei de sub dominația politică a armatei (intențiile lui Erdoğan nu au fost curate, dar rezultatul e bun pentru democrație până la urmă) și altele. Cuplați îmbunătățirea masivă a economiei (PIB-ul a crescut de la vreo 200 de miliarde de parai la aproape 800 în acești zece ani) cu o opoziție care reușește să îmbine ce e mai rău de la USL și PDL când nu sunt la putere (inutili ca Blaga și neconstructivi ca Ponta și Antonescu) și aveți o explicație de ce AKK tot câștigă alegeri în țara lui Atatürk în ciu