Scenarist și producător al filmului Funeralii fericite,în regia lui Horațiu Mălăele.
Reporter: Condiția umană. Cum arată ea prin ochiul rece al filmului?
Adrian Lustig: Condiția umană, de la Malraux citire, e penibilă. Iar, de la Gorki citire, e sublimă: “Omul, ce mîndru sună acest cuvînt”, mai ales pe vremea lui Stalin. E tot mai greu să fii om și încă nu s-a înființat o asociație caritabilă – “Zwei Pfoten” – care să-i apere pe oameni de oameni. Deși, în cel mai recent film al meu – Funeralii fericite –, această asociație caritabilă există în scenariu și nu e înființată de cîini. Prin ochiul filmului, condiția umană e mistificată pentru ca spectatorul să poată ieși din cotidian, să uite pentru două ore de propria-i condiție. Iar ochiul filmului nu e niciodată rece, decît în filmele documentare.
Rep.: România. Ce sens mai are, după ce-o faci de rîs?
A.L.: România e țara tuturor imposibilităților și se face singură de rîs, nu trebuie s-o fac eu. Tocmai asta o ține vie și ne ține vii pe toți: ne face, de două mii de ani, să rîdem de ea și de noi înșine. Eu n-aș putea trăi în altă parte și nici n-aș putea scrie în altă limbă: nu din patriotism, din comoditate. Obișnuința e a doua natură, și obișnuința de a fi român n-are dezobișnuință. Iar de rîs – n-am făcut-o niciodată, nici la propriu, nici la figurat. La propriu, am ironizat-o cu iubitor cinism, care a făcut deliciul a sute de mii de cititori și spectatori. Iar la figurat, ultima oară cînd am făcut-o de glorie a fost în stagiunea 2012-2013, cînd piesa Que la noce commence, adaptată dupa filmul meu și al lui Horațiu Mălăele Nunta mută, s-a jucat de 65 de ori la Paris și în alte șapte orașe din Franța, urmînd să se reia în 2014 pentru încă 85 de reprezentații. S-a jucat cu casa închisă și cu cronici favorabile în toate ziarele și revistele importante. În Franța mai există ziare.
Rep
