Ar fi complet deplasat să îi reproşăm Teatrului “Regina Maria” din Oradea că, montând doar acum un spectacol inspirat nu numai din schiţele (aşa cum glăsuiesc afişul şi micuţul caiet de sală), ci şi de momentele şi de piesele lui Nenea Iancu, ar fi ratat prezenţa la marele festin reprezentat de anul Caragiale şi că acum ar culege doar resturile.

Am fi contrazişi, în primul rând, de “adevărul istoric” căci e o realitate incontestabilă că Teatrul orădean a înscenat exact la vremea potrivită Scrisoarea pierdută. Că spectacolul care a avut premiera chiar înainte de declanşarea iureşului aniversar (1 decembrie 2011) nu a fost deloc o izbândă şi că nu se mai joacă, în principal tocmai din acest motiv, e altă poveste. În al doilea rând, cred că nu e niciodată nepotrivit, niciodată anacronic, niciodată deplasat un spectacol care să aducă pe scenă scrierile geniului tutelar al comediei româneşti.

Problema e cum procedăm când plănuim o atare readucere. Spectacolul La, Iunion, birjar! se doreşte unul de tip cabaret. Adică o succesiune de momente vesele, de muzică şi de dans. Substanţa textuală pentru momentele vesele ar fi urmat să fie furnizată de recursul la scrierile lui Caragiale, cea muzicală, în principal, de cântecele Mariei Tănase, completate de alte melodii din Bucureştiul de odinioară, iar cea coregrafică de dansuri de tot felul, de la french-cancan la tango şi de la jocuri populare româneşti la dansuri ţigăneşti. Succesiunea cu pricina, coordonată regizoral de Daniel Vulcu, are o oarecare coerenţă, din păcate neîndustulătoare, în pofida faptului dar şi deoarece nimeni nu îşi revendică statutul de autor al scenariului spectacolului. Deşi tare ar mai fi fost nevoie de aşa ceva. Şi aceasta din mai multe motive.

Un scenarist ar fi ştiut ce şi cum să facă cu textele lui Caragiale. Ele sunt actualizate, modificate, adaptate, deviate, interpolate într-un c