Într-un interviu acordat recent lui Cătălin Gomboş de la Radio România Actualități am fost întrebat despre viitorul Turciei din perspectiva tulburărilor actuale. Răspunsul nu a putut fi inclus în dimensiunea sa originală în programul respectiv din motive editoriale, de înțeles. Chestiunea este însă importantă pentru stabilitatea regională și, astfel, ar trebui să fie importantă și pentru politica externă românească. Prin urmare am decis sa produc acest text pentru a da detaliile necesare, cred eu importante și utile. Este totodată important să precizez din capul locului că textul de faţă se bazează pe aproximativ doisprezece ani de studiu academic al fenomenului politic turcesc, eu activând în perioada aceasta ca profesor de știinte politice și studii europene la Izmir University of Economics. Prefer să iau ca reper în explicația mea nu demonstrațiile de stradă care domină știrile despre Turcia în ultima săptămână, ele fiind mai degrabă o consecință, o variabilă dependentă de procese cu mult mai profunde, istorice, prin care trece societatea turcă de la începutul anilor 2000. Mai degrabă aș porni de la definiția actuală a statului turc drept “kemalist”, “secular” și “naționalist”, trei concepte fundamentale în Constituția de la 1982, cea încă în exercițiu dar impusă de junta condusă de generalul Kenan Evren după lovitura militară de stat din 12 septembrie 1980. Acea lovitură de stat a venit după o alta, în 1960. Ambele au fixat la vârful ierarhiei politice din Turcia așa-numitele elitele kemaliste, fanatice apărătoare ale conceptelor enumerate mai sus. Aceasta “fixare” a adus cu ea și consolidarea respectivelor elite în aparatul birocratic de stat, inclusiv în educație, în forțele armate și în forțele de securitate internă, inclusiv în poliție și jandarmerie. În România există un discurs dominant despre această stare de lucruri ce poate fi rezumat în următoarea frază