În fiecare gară dintre gările care nu pot fi vindecate nici de soare, nici de zăpadă exista câte un căţel care conduce pe cineva la tren.

În fiecare gară dintre gările în care florile de primăvară sau bruma de toamnă nu aduce nicio schimbare exista câte un căţel care aşteaptă pe cineva, iar “cineva” nu vine.

Nu-i nimic, poate a scăpat trenul. Vine cu urmatorul. Dacă nu azi, mâine.

Între timp, porumbul creşte, parcă e mai înalt acum când te întorci decât săptămâna trecută când ai plecat.

În câteva luni va fi bun de cules. Dar nu o să ştii pentru ca abia anul viitor vei mai trece pe aici. Când iar o să te mir că porumbul e mai înalt la intors decât la dus. Că spicul grâului e mai înalt decât anul trecut.

Pe fiecare continent există câte o ţară care aşteaptă vindecarea din altă parte. Pentru care anii trec mai repede decât anotimpurile petrecute în aşteptare şi anotimpurile mai repede decât zilele.

În urmă cu 3 ani am făcut un pariu cu mine. Am zis că o să scriu câte un rând despre gara din Tecuci ori de câte ori o să ajung pe acolo – nu are importanţă unde, în agendă, pe manşeta cămăşii. Am zis, asta e gara mea mea. Aşa am zis eu.

De trei ani de zile în gara din Tecuci nu s-a întâmplat nimic. Este o gară ca multe gări peste care nici primăvara, nici vara, nici toamna nu aduce nicio bucurie.

În Tecuci, ca în fiecare gara în care blândeţea nopţii nu inspiră nicio nostalgie, nici celui care vine nici care pleacă, aşteaptă un cătel care petrece pe cineva la tren. Din generaţie în generaţie, el transmite mesajul aşteptării continue, il transmite prin ochii celui care il privesc, din gară în gară, până ce gările se sfârşesc.

În fiecare gară dintre gările care nu pot fi vindecate nici de soare, nici de zăpadă exista câte un căţel care conduce pe cineva la tren.

În fiecare gară dintre gările în car