Am plecat surîzători la drum, cu perspectiva a trei zile furate din agenda de lucru. Am mers aşa, veseli, pînă ne-a oprit poliţia: „V-a expirat asigurarea.“ (Nu, domnu’ poliţist, bineînţeles că nu plecaserăm la drum fără asigurare la zi, asta este doar aşa, o metaforă, o figură de stil, ca să dea mai bine în poveste!...) Consecinţa era clară: lăsat maşina în cîmp, întors la Bucureşti pe jos şi revenit cu asigurarea. Poliţistul s-a uitat la mine, s-a înduioşat (căci în România, oameni sîntem, ce naiba!) şi mi-a zis să mă întorc cu o asigurare. „Promiteţi?“ mă măsoară el din priviri. „Pe cuvînt de onoare!“ răspund eu, fără să clipesc. Doar că era sîmbătă, iar noi eram in the middle of nowhere, cum se spune la noi, la ţară. Am oprit la prima benzinărie şi m-am plîns, cu ochii umezi, unei mami care mînca seminţe, în aşteptare de clienţi. „Nu se poate, ce oameni răi!“ m-a compătimit ea. „Staţi aşa, că vorbesc cu Costel.“ Şi l-a chemat pe Costel, care a sunat-o pe Nuţi, care i-a dat numărul de telefon al unui asigurator din comuna învecinată, care şi-a lăsat răsadurile şi a venit să-mi facă asigurarea. „Mă scuzaţi că am întîrziat“ – mi-a mai zis acesta. „Sînt şi profesor suplinitor, am şi asigurările astea, mai fac şi puţină agricultură pe-acasă, ce să-i facem. Vînd şi răsaduri! Nu vreţi nişte mazăre?“ Am luat asigurarea şi nişte mazăre, ne-am făcut cruce că nu trăim în Elveţia şi am plecat bucuroşi mai departe.

DE ACELASI AUTOR Umorul, rîsul şi românii Colectivism şi asociere D'ale bucuriilor vieţii Eu, nomadul Doar că, de bucurie, am greşit drumul. Cînd mi-am dat seama, l-am căutat pe hartă, să văd unde ne aflăm. Nu era pe nici o hartă. Nu ştiam unde sîntem şi încotro mergem, dar era un drum ca-n palmă şi cel mai frumos spaţiu mioritic din cîte văzusem. N-am apucat să ne minunăm, însă, de două ori ce frumoasă ţară avem, că drumul s-a oprit la fel de brusc pr