Mă „plimb“ prin grădina doamnei doctor Silvia Ionescu-Goga, prin Grădina care cântă – noua sa plachetă de versuri (2013) – fără pretenţia criticului, specialist în diagnoze literare şi aşezări pe trepte valorice a autorilor, critic care, de altfel, nici nu sunt, ci cu plăcerea pură a cititorului de poezie, în cazul de faţă culegător de metafore-flori din paradisul liric al poetei. Încercarea de a nota câteva impresii dintr-o astfel de plimbare solitară (cum se cere când citeşti poezie) şi visătoare (fără trimitere la reveriile lui J.-J. Rousseau!) îmi este facilitată de autoarea însăşi, care a simţit nevoia să-şi justifice demersul creator. Anume, chiar din prima pagină a volumului, în cele câteva rânduri (şi ele) cu rime împere­cheate, se destăinuie: „Vreau să scriu despre tot ce îndră­gesc,/Să pun să cânte versuri despre tot ce iubesc,/Să şterg lacrimi pe obraze furişate,/Să răsară zâmbete pe feţe-nse­ninate“. În acest fel, „(...) Să sper că tot ce e frumos în lumea noastră/Poate izgoni toată ura voastră!“ (În loc de prefaţă). Cine a avut şansa rară a copilului de a trăi în preajma unei livezi în anotimpul renaşterii şi al speranţei va înţelege de ce poeta a găsit potrivit titlul Ninsoare de mai şi va fi încercat de emoţie când versurile ce urmează îi vor sugera o imagine de mult pierdută în timp: „Vişinul înalt, bogat înflorit/Ninge cu petale albe peste tot ce-i înverzit,/Peste pajiştea smălţată cu flori colorate,/Peste brazdele cu narcise delicate,/Peste merii cu boboci alb-roz de floare,/Boboci ce s-or deschide curând la soare./Vântu-amestecă petale, fulgi albi prin grădină,/Parcă ar ninge ăn mai, sub bolta senină!“. Dar stratul acesta curat ca vălul de mireasă e pieritor – cu înţelegere dar regret o spune autoarea: aşa cu Publicitate m sunt clipele de care nu ştim să ne bucurăm iar ele „trec şi nu mai vin“. Adevărate ode închină poeta: teiului („Au