Baboi înseamnă pește mic. Indiferent de specie, mic să fie. Și mă tem că nu l-am prețuit cum se cuvine pe Stelian Baboi începând de la sonoritatea oarecum hazoasă a numelui ce evocă plevușca și caracuda – adică, mărunțișul bălților. Citindu-i cartea de schițe și nuvele recent apărută la Ed. „Tipo Moldova”, am încercat un sentiment de culpabilitate: prietenul nostru Stelică numai plevușcă nu-i în marea literelor române, constant și fericit agitată de valurile reconsiderărilor rituale, ci un autor stimabil, tratat cu superficială îngăduință și cu vinovăție privit de sus.
Chiar dacă insituțional n-am de ce să mă simt în culpă – i-am publicat cartea „Primele iubiri” încă în 1977, la începuturile devenirii sale scriitoricești – omenește încerc o anume vinovăție, câtă vreme am răsuflat atât de ades alături și nu m-am învrednicit să-i observ cum se cuvine marea sensibilitate și reala încărcătură de adevăr a scrierilor sale de mai târziu. Nu i-am citit romanul „Ură și iubire”, nu mai eram de mult la „Junimea”; aflu din referate ulterioare de susținere că „organele represive ale Securității au oprit difuzarea lui”. Poate așa va fi fost. Proza lui Stelian n-are, însă, numaidecât nevoie de argumentul susținerii politice; din cele ce am citit și recitit acum (fiindcă-s republicate și texte din cărțile lui de tinerețe) se conturează fără îndoială statutul de scriitor original, capabil de incursiuni caracterologie profunde, multe izvorâte din confruntarea cu episodul final al amarei sale experiențe de viață.
Pur și simplu nu l-am crezut când mi-a spus, zâmbind, „am un cancer turbat!” – cum să dai crezare unei astfel de destăinuiri făcută public cu zâmbetul cu buze, când mai toți cei loviți de cumplita boală se străduiesc să-și ascundă penibila suferință? Am trecut-o în contul șotiilor lui Stelică - și a comis destule, unele din nonconformism, altele dintr-un anume t
