Numele meu este Cristian Delcea. Am 28 de ani, sunt reporter la ziarul „Adevărul“. Sunt suporter al echipei de fotbal Rapid. Joi, 30 mai, am văzut ultimul meci al Rapidului în Liga I. L-am văzut dintr-o ghenă de gunoi, la etajul nouă al unui bloc cu vedere spre stadion. Aşa a fost să fie.
Rapid – Ceahlăul s-a jucat aseară (n.r. – joi, 30 mai) fără spectatori. După incidentele de la meciul cu Steaua, Rapidul a pierdut dreptul de a mai disputa meciurile de acasă cu suporteri în tribune. Ziarul „Adevărul“ a pierdut dreptul de a avea reporteri acreditaţi la masa presei din Giuleşti, din cauza unor articole care au deranjat. Aşa se face că nu am putut vedea ultimul meci al Rapidului nici ca suporter, nici ca ziarist.
L-am văzut dintr-o ghenă de gunoi, într-un bloc de pe Calea Giuleşti. Am intrat fraudulos în bloc. Românii nu sunt ospitalieri, să ştiţi! Nu te primesc în spaţiul lor, ba te şi somează să dispari: „Chem Poliţia, dom’ne!“.
Ghena de la etajul nouă îţi oferă o imagine trunchiată: vezi o jumătate de teren. Auzi zgomotul gunoiului pe tubul metalic. Auzi cum urcă şi coboară liftul, simţi miros de ceapă călită venind pe sub uşi, auzi adesea câte o sirenă de tren. Nu se cheamă că eşti la meci. Eşti într-o ghenă. Te păcăleşti singur că trăieşti un moment important – ultimul meci al Rapidului... Te minţi că ceva istoric se întâmplă. Dar, nu. Eşti într-o ghenă şi auzi cum îşi bate unul nevasta, la un apartament alături. Peste drum, la Maternitatea Giuleşti, se nasc copii. La rigoare, astea sunt de fapt momentele istorice.
Am fost trei. Eu, un tânăr pe nume Dinu, şi nea Gigi – un rapidist vechi. Aveau la ei tobe şi vuvuzele. Ca în filmul „Nunta mută“, le-au scos din sacoşe şi mi le-au arătat. Dinu se făcea că bate în tobe, nea Gigi îşi umfla obrajii de parcă ar fi suflat în goarnă. Dar nu s-a auzit nici musca. Până şi de vorbit, vorbeam în
