Existența are pentru fiecare ființă, cât de măruntă ar părea ea, orice statut social ar avea, o singură și continuă întrebare; ” ce vrei tu”? Existența ne întreabă mereu și mereu ce anume vrem, dar noi nu putem înțelege, nu putem vedea, nu avem vigilența conștiinței treze pentru a ne defini dorințele, așteptările și, mai ales, pentru a înțelege libertatea fantastică ce ne este dăruită prin însăși condiția noastră de oameni. Întrebarea divină ”ce vrei tu?”, întrebarea esențială a existenței pare mai degrabă o utopie în ochii celui ce se simte permanent constrâns de lumea înconjurătoare, de dorințele celorlalți, de așteptări, de emoții proprii sau de cine știe ce alte forțe nevăzute. Am spus ”pare o utopie” tocmai pentru că utopia e ascunsă doar în înțelegerea sau în neânțelegerea noastră, nu în întrebarea existenței, ceea ce face ca singura noastră problemă reală să fie ”răspunsul” distrosionat pe care noi înșine îl dăm. Răspunsul nostru e problema, de aici ne parvin neânțelegerile, constrângerile, suferințele, deziluziile, neâmplinirile, furia, invidia, gelozia și tot ce înseamnă negativitate omenească. Răspundem greșit la întrebarea existenței ” ce vrei tu?” și facem aceasta pentru că nu spunem atât ce vrem noi pentru noi, cu noi înșine, despre noi, cât spunem...ce vrem să facă alții, cum vrem să fie, se comporte etc. Dacă întrebi o persoană îndrăgostită ”ce dorești în relația ta”, răspunsul se va referi la celălalt; ”Vreau să mă iubească x”! Iar existența insistă; ”Tu spui acum ce vrei să facă altul în legătură cu tine, tu vezi ce vrei să simtă altul, cum vrei să simtă el, ce vrei tu să trăiască el, dar eu te întreb ce vrei tu?”

Ce vrei tu, nu ce vrei pentru alții, nu ce vrei să facă alții, ce vrei să fii tu, ce vrei să faci tu, cine vrei să fii tu? Dacă tu vrei iubire și pretinzi că vrei să te iubească cineva anume, atunci răspunzi greșit la întrebarea