Cel care călătoreşte singur, ajunge mai repede, zicea Kipling. Iar scriitorul face parte din categoria solitarilor absoluţi, a navigatorilor fără echipaj, circumspect – dacă nu ostil – faţă de companionii de orice fel (asta dacă nu luăm în seamă tovărăşiile disperate, precum cea, să zicem, a absintului), care-şi trăieşte experienţa voiajului literar îndârjindu-se nu doar să descopere ce se află înainte, ci să se despartă cât mai degrabă de ceea ce se află înapoi. Pentru el, nu-i aşa, infernul sunt ceilalţi. Dacă, însă, ajunge mai repede la ţintă, rămâne de văzut. Cum, de la caz la caz, rămâne de văzut şi dacă mai are puterea de a ajunge.

În vremea din urmă, literatura a început să fie din ce în ce mai mult o călătorie împărtăşită. Nu pare o modă, ci mai degrabă o stare de spirit (care ea însăşi călătoreşte global). Turnul de fildeş e surpat de nostalgia pentru truveri. Literatura iese în stradă, se comunică, se recită. Experienţa scrisului nu mai e o captivitate orgolioasă, îşi destăinuie toxinele şi izbânzile, iar laboratorul reacţiilor ultrachimice ale literaturii se lasă cotrobăit de un public din ce în ce mai curios. Mai mult, scriitorul – el, solitarul – e solicitat să ofere soluţii comunitare, căi de ieşire din criză, să descopere cataplasme tămăduitoare pentru răul noului secol.

În Portugalia, în luna mai, aceste tendinţe s-au văzut limpede ca lumina zilei, chiar dacă, pentru început, s-au manifestat noaptea. În cadrul Nopţii europene de literatură, pe 24 mai.

Coordonat de British Council, clusterul Eunic Lisabona a convocat energiile membrilor săi pentru a scoate literatura în spaţiul public, pentru a o face să ajungă în urechile şi sufletul cât mai multor trecători. În zona cea mai fierbinte a cetăţii, în perimetrul cel mai arty al centrului său, între piaţa Rato şi Chiado (un Cartier Latin mai autentic, mai puţin timorat de obsesia t