Îmi pare rău, dar ce-am să-ţi povestesc acum poate părea inspirat dintr-o secvenţă memorabilă a unui film de Kusturica. Dar povestea asta nu-i o ficţiune, ai să vezi!, n-are nicio legătură cu filmul.
În timpul inundaţiilor din ’70, eram internat în spital, cu o ureche umflată. Trebuia să fiu operat. Şi mama a căzut în genunchi în faţa doctorului care vrea să mă opereze şi l-a implorat să nu mă deschidă şi să-mi spargă osul de după ureche, nu ştiu ce dracu’ de infecţie aveam, că pe vremea aia nu era „Ce se întâmplă, doctore?” şi nici Arşinel nu juca în reclamele la farmaciile Catena!
Doctorul s-a înduplecat, m-a băgat pe antibiotice, nişte antibiotice puternice, abia introduse în spital, pentru că erau inundaţii mari şi partidul se temea să nu izbucnească vreo molimă din cauza apelor – îşi dăduse mama cu părerea, oftând uşurată.
Atunci ai apărut tu. Erai tânăr. Un lup tânăr. Abia terminaseşi şcoala de maiştri în metalurgie. Erai tare şi iute ca oţelul. Mândria şi speranţa familiei. Te pregăteai să pleci la ruşi, la specializare. Nu plecai singur. Cu alţi lupi tineri din combinatul siderurgic. Să învăţaţi de la ruşi cum se face oţelul. Ai trecut pe la spital să mă vezi, înainte de plecare. Erai cel mai frumos bărbat. (Mai frumos decât doctorul.) M-ai întrebat ce vreau să-mi aduci de la ruşi. Nu mai ţin minte ce mi-am dorit. Eu am stat trei săptămâni în spital, pe tratament, tu ai stat la ruşi vreo trei luni, pe fontă şi oţel. S-ar putea să mă înşel.
Când te-ai întors mi-ai adus o navetă spaţială din plastic, cu doi cosmonauţi, cu baterii pătrăţoase, care nu se mai fac acum. O jucărie. Pe carcasă scria cu litere roşii: CCCP. „Şi ruşii au ajuns pe Lună!”, ai râs de mine. Erai tânăr şi luai peste picior pe oricine, iar eu, nepotul fraier, jucându-mă cu cea mai tare jucărie a mea, am crezut mult timp că şi ruşii ajunseseră pe Lună.
Te-ai întor
