Premierul turc Recep Tayyip Erdogan a fost, până acum, un abil manager al mereu problematicei democraţii turce, dar puţină lume ar vedea în el un democrat. După cum, la fel de bine, ar putea fi considerat un competent administrator al tendinţelor islamiste conservatoare, fără a fi, cu adevărat, un fundamentalist.

Proiectul său politic se bazează pe ficţiunea unui nou „contract social” care să unească naţiunea turcă şi să concilieze capitalismul avansat cu Islamul peren. Din multe puncte de vedere, este o misiune la fel de ambiţioasă precum cea asumată de Kemal Atatürk, a cărui moştenire se încearcă a fi revizuită acum.

Regula majorităţii a funcţionat, indiscutabil, în favoarea lui Erdogan şi a formaţiunii pe care o conduce, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP). Coaliţia pe care a construit-o, cu răbdare şi ajutat de contextul economic favorabil, s-a dovedit aproape imbatabilă. Este o alianţă solidă între segmentele dezavantajate, tradiţionaliste din Turcia „interioară” şi o parte importantă a elitelor industriale şi financiare din marile oraşe, vegheată cu grijă de un aparat administrativ din ce în ce mai puternic aservit partidului de guvernământ. Primii obţin politici sociale avantajoase şi, desigur, o mai mare prezenţă a Islamului în viaţa publică. Ceilalţi beneficiază de un cadru legislativ stabil şi binevoitor, iar unora dintre ei li s-a permis accesul facil la decizia politică şi la contracte avantajoase cu statul.

În lipsa acestei coaliţii, este greu de crezut că domnul Erdogan ar fi fost dispus să întreprindă reformele democratice pe care le-a adus deja deceniul de guvernare AKP: dacă ne uităm doar la proceduri, nu şi la substanţă, avem de a face cu un impresionant program de schimbare politică. Iar proiectul integrării în Uniunea Europeană (în prezent pus la index atât la Bruxelles, cât şi la Ankara) a servit drept pretext pentru rezolva