Ploua încăpăţânat ca un flirt cu o toamnă ce-şi anunţa sosirea. Picăturile de ploaie parcă băteau step pe pavajul călcat puţin de  pneurile maşinilor la ora foarte târzie din noapte.

Şi totuşi, bulevardul parcă se trezeşte doi centimetri din somn când câţiva tineri pornesc pe jos pe trotuarul pustiu. E ora 3 noaptea şi nici vorbă de vreun autobuz RATB. Cel care avea drumul cel mai lung până la camera lui cu chirie era Marius Tucă. Predase cu menţiunea “bun de tipar” Jurnalul Naţional ce avea să fie pe tarabe a doua zi. El, Marius Tucă, redactorul-şef al Jurnalului Naţional, şi ceilalţi gazetari tineri se grăbeau mergând pe jos mulţi kilometri să fure 4-5 ore de somn pentru a se întoarce în redacţia noului cotidian pentru a o lua de la capăt în ediţia ce urma. Se întorceau dimineaţa în redacţie, de astă dată cu autobuzul sau tramvaiul, rezervându-şi pentru noaptea ce va urma excursia pe jos la ora la care Bucureştiul cam doarme. Perioada romantică de început a unui Jurnal cu suflet mare, cu suflet românesc. Aşa cum iată şi după 20 de ani, şi azi, şi-a păstrat visurile romantice, idealurile neştirbite şi şi-a păstrat mai ales credinţa de a sluji cititorul român. În multele ore petrecute cu pasiune în redacţia nu cu mulţi gazetari şi-au înălţat talentul şi fermitatea opiniilor ziarişti care acum conduc alte mari cotidiane, televiziuni şi radiouri. La Jurnalul Naţional a funcţionat mereu o şcoală de presă. O şcoală la care nou-veniţii, cu vârste abia trecând de pragul adolescenţei, au deprins superba meserie a gazetăriei. Le-au fost dascăli câţiva ziarişti ceva mai experimentaţi care au stat lângă ei la plămădirea fiecărui reportaj, fiecărui interviu, fiecărei investigaţii. N-a ştiut, iată, nici atunci, la începuturi, nici acum, după 20 de ani, că ceasul arată scurgerea a 8 ore. Pentru că meseriei aceasteia Dumnezeieşti trebuie să i te dedici cu totul. Jurnalul Naţi