Una dintre cele mai controversate pelicule documentare autohtone ale ultimilor ani, „Odessa”, de Florin Iepan, va fi proiectată şi dezbătută mâine seară (joi, de la ora 21.30), la Muzeul Naţional de Artă din Cluj, în cadrul proiectului TIFF Art. E o poveste despre un măcel în care a fost implicată Armata Română în al II-lea Război Mondial. E un film despre taţii şi bunicii noştri. Despre complicităţi şi compromisuri individuale şi colective. Şi despre noi.
***
De primele lecţii de istorie am avut parte înainte de a ajunge la şcoală. Din amintirile bunicului, care a luptat pe frontul rusesc în al II-lea Război Mondial. Mai toate aveau legătură cu Odessa, oraş pentru cucerirea căruia armata română (aveam să aflu mai târziu) a plătit extrem de scump (peste 11.000 de morţi, alţi 47.000 de răniţi şi dispăruţi). Nu erau poveşti despre un eroism ieşit din comun, ci, mai degrabă, rememorări ale mizerabilităţii asediului de peste două luni. Despre cum au supravieţuit, câteva săptămâni, mâncând doar lubeniţe care creşteau pe un câmp din apropierea frontului. Sau cum a scăpat de prizonierat printr-un noroc chior. În timpul unei contra-ofensive sovietice cu blindate, linia românească, rămasă fără sprijin de artilerie şi cu aruncătoarele de grenade care nu reuşeau să străpungă blindajul tancurilor ruseşti, a cedat. Înainte însă de a lua prizonieri, sovieticii au început să-şi adune prada – ceasuri, paltoane şi tot ce mai găseau în posesia soldaţilor români. Unul dintre colegii bunicului strânsese o raniţă cu ţigări (fiecare soldat primea o raţie de jumătate de pachet/zi, cum nu fuma, camaradul bunicului le aduna pentru a le tranzacţiona în schimbul altor bunuri, în special mâncare). Când au găsit raniţa cu ţigări, soldaţii ruşi au început să se certe pentru împărţirea lor. Cele câteva minute au fost decisive, armata română primind sprijinul unei unităţi motorizate
