Pe o piaţă liberă caracterizată de concurenţă, nevoia învaţă pe căruţaş. Sau, dacă nu e capabil să înveţe, căruţaşul dă faliment şi iese din afaceri. Competenţa antreprenorială înseamnă capacitate de adaptare la schimbările permanente şi adesea surprinzătoare ale datelor pieţei şi ale preferinţelor consumatorilor. Această competenţă se reflectă şi în selecţia de către patroni a managerilor şi, mai departe, în recrutarea şi formarea personalului, precum şi în modelele organizaţionale ale firmelor. Este nevoie de oameni adaptabili, capabili, dispuşi şi obişnuiţi să gândească şi să ia decizii, mai ales în situaţii complicate sau de criză.

Am spus pe o piaţă liberă caracterizată de concurenţă, ceea ce reprezintă un fenomen în cel mai bun caz insular în lumea contemporană. Cu totul altfel stau lucrurile în pseudo-capitalismul etatist care domină prezentul. Cocoloşite, protejate şi răsfăţate de autorităţi mult mai mult decât şomerii sau alţi beneficiari de ajutoare sociale, marile corporaţii au ajuns nişte coloşi cu picioare de lut care concurează cu brio la capitolul inerţie cu cele mai birocratice agenţii guvernamentale. Preceptul de bază a ajuns „îndeplineşte ordinele, execută sarcinile şi nu cerceta”.

Oricât ar părea de absurd, nu doar ţara, ci şi (în multe cazuri) firma la care lucrezi te vrea prost. Nu e un simplu asset: a ajuns un must. |n aceste condiţii, nu e deloc de mirare că nimeni nu mai anticipează, nu mai simte crize, nici măcar pe cele de amploarea celei în care băltim deja de ani buni. Iar când acestea survin, nimeni nu ştie cum să reacţioneze şi toată lumea fuge în dezordine să-şi salveze pielea.

Este concluzia la care a ajuns un studiu recent realizat de doi cercetători universitari, unul britanic, celălalt suedez. Titlul studiului este mai mult decât limpede chiar şi în engleză: „A stupidity-Based Theory of Organizations