Doamnelor și domnilor, în Turcia se petrece ceva foarte grav. Știu că aveți impresia că sînteți protejați și că lucrurile care se întîmplă la televizor nu vă afectează. Dar nu e așa. Efectul lor se simte indirect. Din cauza evenimentelor neplăcute din Turcia o să suferim inevitabil cu toții. Și cînd spun „evenimente neplăcute” mă refer evident la serialul Suleyman Magnificul.

Am încercat să mă uit la un episod din serialul ăsta într-o zi, pentru că sînt masochist și am foarte mult timp liber, și mi-au trebuit maximum cinci minute pînă să simt nevoia de a-mi scoate ochii cu o lingură. E absolut sinistru ce se întîmplă acolo. Sînt convins că toți actorii sînt pe ketamină sau alt tranchilizant pentru animale mari. Pur și simplu, mi se pare imposibil pentru un om să vorbească atît de lent. Fiecare replică e întinsă literă cu literă. Trec eoni pînă reacționează cineva. Zici că sunetul se propagă în universul ăla cu viteza bășinii și că fiecare are nevoie de o jumătate de minut pînă să simtă și să înțeleagă replica celuilalt.

Să vă explic cum ar întreba cineva cît e ceasul, dacă ar fi într-o scenă din Suleyman Magnificul. Am să numesc personajele Bacșiș și Ciubuc, pentru că nu știu cuvinte turcești. Bacșiș nu știe cît e ceasul. Își dă seama de asta fix cînd se plimbă, fără sens, lent, în jurul unui copac din grădină. Se oprește și se uită întrebător în sus. Clipește agale de parcă i-a turnat cineva miere în ochi. Complet ca la semn, Ciubuc vine din direcția opusă. Muzică dramatică. Două minute nu respiră nici unul. Se încruntă unul spre celălalt cu subînțeles. „Cît este ceasul?”, întreabă molcom primul, de parcă fiecare literă care iese din el e o pierdere personală și îl lasă pe minus. Două minute iarăși nu respiră nici unul și doar se uită lung. Apoi apare un flashback din alt episod, în care altcineva l-a întrebat cît e ceasul. Mîndrie, dubiu, împăcare