Am căutat, de curând, în sertarul cu amintiri, şi acolo, într-un ungher al sufletului, am descoperit, cu nostalgie, momente irepetabile. Mi-am adus aminte de clipa în care am remarcat, la chioşcul de ziare din capătul străzii Tineretului din oraşul meu, Giurgiu, o publicaţie cu format atipic pentru presa acelor ani, care mi-a stârnit curiozitatea. Eram pe atunci elevă şi nici nu gândeam că, peste puţină vreme, aş putea fi redactor al cotidianului Jurnalul Naţional! Am privit din nou în oglinda acelor ani şi am aflat o copilă, cu vreo nouă luni trecute peste vârsta majoratului, “evadată”, laolaltă cu foarte mulţi colegi de la ziarul Tineretul liber, şi aflată în căutarea unui nou loc de muncă. M-am oprit la Jurnalul Naţional unde Marius Tucă era pe atunci cel mai tânăr redactor-şef al unui cotidian naţional. După o vreme, pe la jumătatea lunii aprilie a anului 1995, am primit un document: o delegaţie dactilografiată pe o coală de hârtie, în care era notată calitatea mea de redactor. Ce bucurie am trăit atunci! La vreo două săptămâni am primit şi legitimaţia cartonată, ştampilată semestrial…
Aveam 18 ani şi puţin peste jumătate şi visul meu era simplu şi complicat deopotrivă: jurnalismul. Mă trezeam în zorii zilei să pot ajunge la şedinţa de sumar, la ora 9:00, fiindcă aveam ceva de mers de pe Şoseaua Alexandriei până pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti şi Doamne fereşte să întârzii!? Nu conta că nu aveam bani de tramvai întotdeauna! Cea mai mare bucurie era când îmi descopeream reportajele cu trimitere pe prima pagină! Încercam să nu pierd vreo ştire, să am informaţii înaintea agenţiilor de presă care trimiteau fluxurile de ştiri la ore fixe, prin fax! Şi vai, cădea cerul pe mine de ruşine dacă se întâmpla să pierd vreo informaţie!... Îmi amintesc, totodată, cu drag, de paginile de eveniment la care scriam deseori şi, chiar dacă, de foarte multe ori ne semnam la final
