Nu cu mult timp în urmă, Gabriel Liiceanu, întrebat fiind care ar trebui să fie calităţile unui absolvent de liceu, aspirant la un loc pe băncile facultăţii, a răspuns, oftînd din greu: „În primul rînd, să ştie limba română.“
Urmăresc, de ceva ani, programele şcolare şi obiectivele propuse în predarea limbii române în şcoli. Şi mi-e greu să pricep de ce, de atîta timp, şefii din ministere nu văd eşecul învăţămîntului românesc în bătălia cu agramatismul, cu vulgaritatea şi, în general, cu proasta folosire a limbii române. De la curriculum la exerciţiile existente în manualele şcolare, nimic nu pare gîndit să-i ajute cu adevărat pe „beneficiari“, pentru a depăşi graniţa dintre exprimarea lălîie şi cea coerentă, corectă, adecvată. Copiii pisaţi ani întregi cu „subordonata circumstanţială condiţională“ şi „apoziţia“ ajung tineri care nu ştiu să facă acordul dintre subiect şi predicat, sau care folosesc interjecţii nemiloase în loc de adjective.
DE ACELASI AUTOR Organizaţii noi, ambalaj de lemn Evaluări "de amorul artei" Portretul unui adolescent altfel În căutarea întîlnirilor pierdute Mai grav e cînd constaţi că tineri absolvenţi de studii superioare stau prost, dar foarte prost, cu utilizarea limbii române în scris. Am primit, întîmplător, o scrisoare a unui tînăr avocat, adresată firmei care îl invitase să participe la nişte cursuri. Scrisoarea e halucinantă: tînărul inventează cuvinte, iar cînd le foloseşte pe cele deja existente, le uită sensul. Rîndurile lui sînt o cascadă de preţiozităţi, bolboroseli, barbarisme, explicaţii stranii, metafore năucitoare, ghilimele puse brambura etc. Am să dau cîteva mostre: în primele fraze, după ce se prezintă, tînărul îşi cere scuze că nu poate participa la cursuri (ortografia şi punctuaţia îi aparţin): „Astfel cum am anunţat telefonic, sînt imposibilitat a vă onora cu prezenţa, dat fiind că sînt plecat din ţară
