E o minune să dai viaţă. E o minune să redai viaţa cuiva. E o minune să luminezi calea cuiva. E o minune să ajuţi pe cineva la greu. Minunile sunt posibile. Ele se petrec, fericiţi martorii lor! Dar pentru ca minunile să fie cunoscute este nevoie de, poate, cea mai frumoasă meserie din lume: gazetăria. Bucuriile şi durerile lumii sunt pe umerii celor care se încumetă să se “contamineze” cu microbul presei. Eu am “păţit-o”. În decembrie 2010. şeful departamentului sport de la Jurnalul Naţional, Florin Gongu, mă invita în paginile şi pe site-ul publicatiei. O nenorocire – uciderea marelui handbalist român Marian Cozma într-o stupidă altercaţie la Veszprem – se cerea relatată în cele mai mici detalii. Cinci luni, aproape, am scris despre cazul Cozma aproape zilnic. Un caz pe care şi în ziua de azi îl urmăresc. Alte subiecte, însă, şi-au făcut, încet, încet, cărarea spre redacţie. Poveşti despre destine. Poveşti despre viaţă. O dată cu ele, dorinţa de a afla şi mai mult, de a mă deschide către lume, de a povesti despre lume. Ianuarie 2012 a fost un nou moment de răscruce. În Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării aveau loc proteste, nemulţumirea populară se făcea cunoscută, necazurile scoteau oameni în stradă. Presa străină nu mai contenea cu relatările. O simplă căutare în ziare din Germania, Elveţia, Austria, Ungaria, Marea Britanie, Franţa te ameţea. Cu toată încrederea, redactorul-şef Marina Constantinoiu mă împingea spre Externe. Zeci de titluri, zeci de comentarii zilnic. Au fost zile de muncă pe brânci, pagini întregi de ziar pline de relatări din presa străină la care am contribuit şi care m-au legat de meseria asta, de care nu eram deloc străin de câţiva ani deja. În tot acest timp, au continuat poveştile românilor din presa straină, dar şi a celor care au marcat sportul românesc prin performanţele lor.  Fericiţi cei ce pot aduce veşti! Fericiţi cei ce pot deschid