Trăim înconjuraţi de oameni, oriunde întoarcem privirea sunt semeni de-ai noştri. De multe ori credem că îi cunoaştem doar pentru că îi vedem în fiecare zi. Ne imaginăm că nu suntem singuri, că avem o bună comunicare cu ei. Şi totuşi, vine o zi în care aflăm că oamenii aceştia, pe care consideram că îi ştim, au o poveste interesantă de spus, că în spatele lor stă o întreagă istorie, care merită să fie împărtăşită şi transmisă şi altora, la care avem de reflectat şi din care putem învăţa. Ne dăm astfel seama de incapacitatea de care dăm dovadă, uneori, de a privi dincolo de suprafaţă, de aparenţe, pentru a-i descoperi pe adevăraţii oameni din preajma noastră. O asemenea poveste este şi cea pe care Centrul Ceh şi Ambasada Cehiei la Bucureşti împreună cu Uniunea Democrată a Slovacilor şi Cehilor din România au dorit să ne-o împărtăşească într-un sfârşit de săptămână din miez de Florar, cu iz de vară timpurie. Rădăcinile istorisirii vin de demult, din prima jumătate a secolului XIX, când a avut loc un val de colonizare a Banatului, aflat sub stăpânirea habsburgică în acea perioadă, din nevoia de a popula şi a proteja o zonă mai puţin controlată a Imperiului. Din cele zece aşezări întemeiate între 1823 şi 1856, şase continuă să existe şi astăzi în zona clisurii Dunării, locuite aproape majoritar de cehi, păstrând în mod cu totul surprinzător tradiţiile şi limba cu care înaintaşii lor s-au aşezat pe meleagurile noastre. Gârnic, Sfânta Elena, Bigăr, Ravensca şi Ţumiţa (în Caraş-Severin) şi Eibenthal (în Mehedinţi) sunt satele ceheşti care nu şi-au pierdut identitatea în ciuda războaielor, a schimbărilor de regim şi a migraţiei inverse cu care se confruntă în prezent. Îşi văd de viaţa lor cu hotărâre, dar şi cu multă discreţie, şi de aceea existenţa lor este mai cunoscută la Praga decât la Bucureşti, iar turismul, în creştere în ultimii ani, este datorat vizitato