Medicul are, conform statului său profesional, dreptul de a-şi alege pacienţii, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, când este obligat să intervină. Cât de clar este trasată linia dintre uz şi abuz? Există diferenţe între practica publică şi cea privată? (Dr. A. M.) A alege pacienţii înseamnă a-i accepta pe unii şi a-i refuza pe alţii. În principiu, un medic trebuie să refuze bolnavii pe care nu-i poate îngriji pentru că nu se pricepe sau pentru că nu are timp. Refuzul de a îngriji trebuie să fie conform principiului justiţiei sociale, adică să se aplice uniform categoriei din care face parte bolnavul. În sistemul privat, principiul justiţiei sociale, la care mă refer, funcţionează cam la fel, să zicem, ca în cazul unei benzinării. Proprietarul are dreptul să stabilească orarul benzinăriei, preţurile practicate, cantitatea minimă şi maximă de combustibil alocat fiecărui vehicul, accesul la pompa de aer şi la toaleta staţiei. Dar nu poate alege clienţii şi nici nu poate schimba ordinea în care sunt serviţi. Un medic, în cabinetul său privat, are dreptul să refuze bolnavi care nu îl pot plăti, pe cei cu boli de care nu vrea să se ocupe şi pe cei care vor să-i consulte în zilele în care cabinetul este închis. Un exemplu des întâlnit în Statele Unite este cel al ginecologilor care nu vor să practice obstetrica; singura obligaţie pe care o au, în cazul in care o pacientă este gravidă, este să-i pună la dispoziţie o listă a obstetricienilor din localitate. Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul spitalelor private. Ca să rămânem în domeniul ginecologiei, în spitalele catolice din Statele Unite nu se efectuează întreruperi de sarcină la cerere, deşi acest tip de avort este legal în întreaga ţară. Obligaţiile medicilor din sistemul public sunt mai complexe şi dreptul de a alege bolnavii este mult mai limitat. Motivul principal este legat de faptul că sistemul publ