Cînd, imediat după Revoluția din 1989, porțile Europei s-au deschis pentru teatrul românesc, revelația a fost imediată: într-o lume în care, cu onorarii și asigurări tot mai mari pentru actori și tehnicieni, devenea tot mai costisitor să faci producții la scară mare, România venea cu spectacole cu zeci de oameni în distribuție, cu zeci de mașiniști care manevrau decoruri complexe – totul la „prețuri“ accesibile. Printre transporturile de decoruri, echipamente și oameni, montări și campanii de promovare, costurile cu „forța de muncă“ artistică erau (și sînt încă) cele mai mici. Douăzeci și ceva de ani mai tîrziu, asta rămîne capitalul românesc indeniabil pe piața artei, la fel ca și pe cea a muncii în general: oamenii. Artiștii români, „ieftini și buni“. Cînd ai, la Veneția, un buget de 150.000 de euro, cam asta e tot ce-ți permiți: forță de muncă extrem calificată în locul ecranelor și al instalațiilor. De fapt, România ar putea rămîne în istoria Bienalei cu celebrările sale ale efemerului – de la desenele lui Dan Perjovschi care se ștergeau sub picioarele vizitatorilor, în ’99, la faimosul pavilion gol din European Influenza al lui Daniel Knorr (în 2005) și chiar intervențiile temporare asupra propriilor lucrări ale artiștilor de acum doi ani (Ion Grigorescu, Lucia Tkacova/Anetta Mona Chișa). Cea de-a 55-a ediție a Bienalei de la Veneția, Bienala în general, e, în același timp, un uriaș Disneyland în care „țările“ concurează pe terenul „cît mai mare, cît mai șocant“ (în Pavilionul Rusiei plouă cu bani la propriu – e o reinterpretare a mitului lui Danae; finlandezii au adus cinci tone de lemn de mesteacăn; Germania, care a făcut schimb de pavilion cu Franța, l-a adus pe Ai Wei-Wei etc.), și singurul mare eveniment artistic (altul decît tîrgurile) care propune o formulă democratică (deși revolută – cea a pavilioanelor naționale) accesibilă periferiilor culturale