-AA+A
La 1968, când s-a trecut de la regiuni, organizarea teritoriului după modelul sovietic, la judeţe, românii au avut sentimentul întoarcerii la tradiţia lor seculară, la calea care li se redescoperea. În contextul pe care-l parcurgem împreună cu Uniunea Europeană, şi în interes comun, zice-se, ni s-a dezlegat graiul despre o nouă organizare a teritoriului cam prin 2008, şi până azi ar trebui să socotim cei cinci ani o perioadă destul de bunicică pentru aşezarea unei variante ce ar fi putut avea suficient timp pentru „maturizare”.
Învăţaţi cu perioadele lungi de timp pentru o hotărâre, mai bine o lungim să iasă cum o ieşi, în final, decât să o „batem în cuie” rapid, pe orbeşte, cu acelaşi ţel, o fi cumva.
Altădată, în istorie, când lucrurile se mişcau mai anevoie, probabil că o bună chibzuire însemna aşezarea pe durată a socotelilor pentru a merge bine. În vremea noastră, când dinamica este atât de surprinzătoare, avem sentimentul instabilităţii, al dominaţiei haosului pe care-l asimilăm cu perioada migraţiilor într-o formulă mai lărgită. De fapt, ce altceva decât o vreme a „marilor migraţii” au fost cei douăzeci şi trei de ani de la lichidarea lui Nicolae Ceauşescu, despre care aflăm abia acum, din cărţile americanului Larry Watts, că avea, până la un loc, o politică pro-occidentală admirabilă şi rămânem toţi cu judecăţile proprii de ruşine în faţa argumentelor.
După devălmăşie, regionalizarea poate da noii stări sufleteşti confortul unei aşezări, poate sugera un orizont nou, numai că, după psihologia locuitorilor României, cei care vor decide trasarea graniţelor interioare trebuie să ţină seamă de pletora opiniilor; la noi, românii, fiecare ne pricepem la politică, ştim ce trebuie făcut, numai pe ale noastre nu le cunoaştem. Am ales Parlament şi preşedinte nu pentru a ne delega dreptul de decizie, ci pentru a hotărî ce dorim fiecare dintre
