La sfârşitul lunii iunie, scrisoarea de intenţie referitoare la prelungirea acordului şi a creditului extern contractat de România, ar urma să intre în analiză şi să fie agreată în board-ul FMI.

Premierul socialist şi ministrul de Finanţe liberal sunt optimişti, deşi cam nici una din condiţiile convenite încă nu au fost îndeplinite: astfel, nu au fost diminuate până la stingere arieratele din administraţia locală, nu s-a rezolvat mai nimic concret cu privatizarea OltChim, cu desemnarea unor manageri particulari la transporturi (CFR, porturi, aeroporturi, autostrăzi), cu listarea TAROM la bursă. În schimb, reţine premierul, faptul că am rămas, greu dar am rămas, în siajul ţintelor de deficit, este un motiv de optimism macroeconomic.

Alţi analişti, poate mai realişti sau doar mai sceptici, susţin că România se îndreaptă în derivă către faliment. Nu se ştie încă dacă acest „faliment de vară” va fi un seism economic şi social de tip argentinian sau grec, cu detonari spectaculoase în lumea bancară şi grava disipare a economiilor populaţiei, cu depletirea inflaţiei şi bancruta instituţională a statului. În fond, oamenii de afaceri particulari care au riscat sau au fost tentaţi să angajeze felurite contracte şi lucrări cu statul, cu primăriile, pe banii lor, ştiu cam ce nivel de retardare au plăţile, cât de greu se fac acestea, câte litigii comerciale sunt pe rol sau câte sentinţe judecătoreşti nu au putut fi executate din cauza insolvenţei administrative. Poate bugetarii nici nu ştiu şi nici nu-i interesează, dar în mediul privat nu este chiar o noutate ca, din cauza blocajelor instituţionale în cascadă, a întârzierii cu care se recuperează datoriile din aria bugetară, salariaţii mediului antreprenorial înregistrează întârzieri salariale semnificative, de trei până la şase luni!

În ultimele două decenii, datorită recomandărilor –imperative de altfel, al