În a doua zi de preview a Bienalei de artă de la Veneţia, cu o oră înaintea conferinţei de presă, Massimiliano Gioni – curatorul Bienalei de anul acesta şi cel mai tînăr din ultima sută de ani – însoţea un grup de curatori şi galerişti americani sexagenari, prin sălile de la Arsenale. Le povestea cîte ceva despre fiecare artist pe care l-a ales să facă parte din gigantica expoziţie „Il Palazzo Enciclopedico“ (două spaţii expoziţionale, 158 de artişti – de două ori mai mulţi ca în anii trecuţi – consacraţi sau necunoscuţi, profesionişti sau amatori, cu toţii preocupaţi, sub o formă sau alta, de investigarea sistematică a realităţii). În pauzele în care americanii inspectau lucrările şi făceau poze, Gioni mai citea cîteva rînduri din articolul apărut în aceeaşi dimineaţă în La Repubblica despre bienala lui. Mai mult ca în oricare alt an, lumea vorbeşte despre Bienala unui singur om, un copil teribil al artei contemporane, un tip responsabil de cîteva expoziţii care au făcut vîlvă în ultima vreme (printre care „Younger than Jesus“, în care a adunat 50 de artişti sub 33 de ani, sau Bienala de la Gwangju, Coreea de Sud). Paolo Baratta, preşedintele Bienalei, a declarat pentru The New York Times că „după 14 ani în care am avut curatori tradiţionalişti, m-am gîndit că a venit vremea să invit un reprezentant al generaţiei tinere“, iar la conferinţa de presă din deschiderea Bienalei, a adăugat: „L-am ales pe Massimiliano pentru că-mi place să risc.“ „Hai că n-a fost nici un risc“ – au şuşotit două ziariste italiene. Într-adevăr, alegerea lui Gioni pare să fie exact lucrul de care avea nevoie Bienala, acuzată în permanenţă de monumentalism anacronic şi de promovarea unei idei datate despre artă. După primele zile de preview, toată lumea era cucerită de farmecele de curator ale lui Gioni. La finalul turului ghidat prin sălile de la Arsenale, Gioni le-a mulţumit americanilo