Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la alegerea lui Nicolae Cajal (1919–2004) ca membru corespondent al Academiei, ultimul medic evreu din România căruia i s-a acordat această onoare. Înaintea lui, începând din 1948, deveniseră membri în Secţia de ştiinţe medicale a înaltului for Arthur Kreindler, Oscar Sager, Simion Iagnov şi Benedict Menkeş. Viaţa şi opera acestor oameni au însemnătate pentru înţelegerea istoriei medicinii din România în secolul cel mai zbuciumat al existenţei ţării şi mai ales a anilor în care şi-au pierdut viaţa sau au avut de suferit, din cauza ideologiei genocidare a celor de la putere, sute de mii de oameni a căror singură vină era aceea de a se fi născut evrei. Un punct de reper tradiţional pentru evoluţia istorică a României în secolul XX este anul 1938, înainte de instalarea la conducerea ţării a guvernului antisemit condus de Octavian Goga şi Alexandru C. Cuza. În acel an, ţara, întregită la Marea Unire, avea 8.767 de medici, din care 4.386 (50%) erau români, 3.104 (35,4%) evrei, 569 (6,5%) germani, 387 (4,4%) unguri şi 321 (3,7%) de alte naţionalităţi. Evreii asigurau îngrijirea medicală primară în toate regiunile istorice ale ţării şi erau bine reprezentaţi printre specialiştii de medicină internă, pediatrie şi obstetrică-ginecologie, dar nu şi printre chirurgi. Pe de altă parte, medicii evrei constituiau o proporţie infimă a corpului didactic al celor trei facultăţi de medicină din România. La Cluj, de exemplu, un oraş în care mai mult de jumătate dintre medici erau evrei, Facultatea de Medicină avea doi preparatori cu această origine etnică. Situaţia era atribuită faptului că, până în 1923, o covârşitoare majoritate a evreilor din România nu avea cetăţenie română şi nu putea, prin lege, să fie angajată în învăţământul public. La putere numai câteva luni, guvernul Goga-Cuza a „reuşit“ să deposedeze mai mult de 200.000