Într-una dintre amiezile mele berlineze recente, mi s-a oferit ocazia savuroasă de a prezenta un film documentar despre istoria României unui public germanofon – ale cărui impresii, la final, urmau să fie în mod evident diverse. În sala frumos furniruită a Institutului Cultural Român din Berlin erau oameni cîteva zeci, adunaţi la ceas de înserare. Am întîlnit pe de-o parte berlinezi care nu cunoşteau prea mult România, dar care ştiau bine, din istoria propriei lor ţări, ce-a însemnat Al Doilea Război Mondial – sau comunismul. Apoi am întîlnit cîţiva oameni care se născuseră pe pămînt românesc şi care plecaseră cîndva în anii ’70-’80, din motive evidente astăzi. Şi totodată am întîlnit germani mai tineri, născuţi prin diverse colţuri ale României şi pentru care România este un soi de creatură îmbrăcată într-un abur de nostalgie (“Germanii sunt nebănuit de sentimentali”, îmi spunea odată dna Georgeta Dimisianu şi cred că aşa e), o ţară oarecum încremenită prin primii ani ’90 – ani prin care aceştia din urmă, pesemne, au plecat din ea.

După conferinţa de la ICR, dl ambasador Lazăr Comănescu mi-a făcut supriza unei cine cu totul şi cu totul (de patru ori) speciale. Speciale (unu) prin prezenţa a două încîntătoare doamne – dna Cristina Hoffman şi dna Comănescu –, speciale (doi) prin menu-ul restaurantului cu specific italian de pe o stradelă din Estul Berlinului, prin paginile căruia creveţi, langustine şi alte vietăţi de gen înotau într-o mare liniştită de vinuri albe, ulei de măsline şi rozmarin stropit cu suc de lămîie (credeţi-mă: combinaţia e mai bună decît sună la o primă lectură); o cină specială (trei) pentru că vizavi de mine e aşezat dl Dan Nuţu, cel care era deja un mare actor pe cînd eram eu junior şi care acum, pe cînd eu am mai crescut ceva, se încăpăţînează să rămînă incredibil de tînăr; la un moment dat, cînd am ieşit cîteva minute în poarta re