Împlinim în curând 20 de ani de gazetărie. Şi eu şi Jurnalul Naţional. Împreună am fost doar în ultimii cinci. De ce am venit aici? Fiindcă am o problemă: mi-e imposibil să accept autoritatea cuiva care nu mi-a câştigat întâi respectul profesional. Ştiţi, o redacţie nu e funcţională fără autoritatea unui lider. Cineva trebuie să ia deciziile dificile, să tranşeze chestiunile delicate, să-şi asume riscuri. Din punctul meu de vedere, acest cineva la care – vorba lui Roosevelt – “the buck stops” e musai să fie jurnalist. Pur-sânge şi cu sânge. Nu contabil, nu specialist în marketing, nu politruc al patronatului. Doar aşa, chiar dacă ne contrazicem, vom şti măcar că vorbim aceeaşi limbă. Şi că ne raportăm la acelaşi sistem de valori. Pe cale de dispariţie, din păcate, în presa de azi.

Instinctul valorilor şi curajul de a merge împotriva curentului. Astea sunt calităţile pe care le admir la Marius Tucă. Într-o perioadă în care ziare prestigioase se tabloidizau grotesc, ne-a trimis cu “Caravana Jurnalului Naţional” pe urmele lui Eminescu, Enescu, Luchian… Aşa am descoperit la Botoşani însemnările Laurei Cocea, document inestimabil pentru biografia “pictorului florilor”. Aşa am descoperit Tescaniul Marucăi Rosetti Cantacuzino. Şi tot atunci am avut revelaţia capcanelor documentării pe bază de Google. Am ajuns la Stupca într-o dimineaţă de 6 iulie, special pentru comemorarea morţii lui Ciprian Porumbescu. Toate biografiile găsite pe net consemnau această dată. Eronată, aveam să aflăm la casa memorială. Parastasul avusese loc cu fix o lună înainte, organizat, ca în fiecare an, de o descendentă a compozitorului. Am plecat minunându-ne cum o greşeală de dactilografiere se propagase în zeci de documente, preluată de surse dintre cele mai diverse. La radioul din maşină s-au auzit brusc acordurile “Baladei”. “Azi se împlinesc 126 de ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu…”